Aflați în prima linie, dar rămași de fiecare dată în unghiul mort al propriei munci, fotografii care au trecut pe la Cernobîl au împărtășit soarta eroilor din instantaneele îngălbenite de vreme: chinuiți de boli nemiloase aveau să se stingă unul câte unul asemeni unei lumânări a cărei flacără a pâlpâit îndelung.
Anatoly Rasskazov, Igor Kostin, Valery Zufarov și Vladimir Repik. Acestea sunt numele celor care aveau să scrie istoria accidentului nuclear de Cernobîl cu obiectivul aparatului de fotografiat.
Igor Kostin a fost primul jurnalist care a ajuns la Cernobîl pe 26 aprilie 1986
Uniți prin arta ridicată la rang de profesie, Rasskazov era fotograful atomocentralei din nordul Ucrainei, în vreme ce Kostin, Zufarov și Repik erau fotoreporteri ai principalelor agenții de presă sovietice Novosti, respectiv, TASS. Dintre toți, Igor Kostin este (și) cel mai cunoscut.
Nu pentru că ceilalți nu ar fi meritat, ci din cu totul alt motiv: a fost primul jurnalist care a ajuns la epicentrul dezastrului la numai câteva ore după producerea accidentului nuclear, înaintea chiar și a fotografului atomocentralei.
Un pont cu „noroc”
Performanța lui Kostin are la bază un element care adesea în jurnalism pune lucrurile în mișcare – pontul.
De altfel, acest „secret profesional” avea să fie dezvăluit în 2002 chiar de către fotoreporter: „Un prieten de-al meu, un pilot de elicopter cu care am lucrat în timpul intervenției sovietice din Afganistan m-a sunat în dimineața zilei de 26 aprilie 1986 și mi-a spus: «Igor, este un incendiu la centrala nucleară de la Cernobîl.
Anatoly Rasskazov și una din „întunecatele” sale fotografii ale Cernobîlului
Mergem acolo cu elicopterul. Vrei să ne însoțești?» Am acceptat cu o voce gravă. Soarele răsărise și probabil că pompierii stinseseră deja flăcările, dar nu mai conta pentru că îmi plăcea să fac fotografii aeriene.” După un zbor de 45 de minute – timp în care și-a verificat echipamentul și a încarcat filmul în cele două aparate de fotografiat – Kostin a văzut, în jurul prânzului, silueta masivă a centralei nucleare.
„Nimic nu sugera că avusese loc un accident, cu excepția fumului alb, aproape translucid, care se ridica din clădirea unuia dintre blocurile energetice și se amesteca cu norii. Nerăbdător, mi-am lipit fața de geam pentru a încerca să văd și să înțeleg ce se întâmplă.
Aveam aparatul de fotografiat în mână, fiind pregătit pentru a declanșa. La sol, drumurile musteau de vehicule militare, scenă cu care mă familiarizasem în Afganistan, dar pe care nu mă așteptam să o întâlnesc aproape de casă, în Ucraina, în timp ce mergeam să fotografiez un incendiu.”
Amploarea dezastrului a căpătat proporții uriașe când elicopterul a ajuns deasupra reactorului sfârtecat, scena fiind descrisă de Kostin ca fiind similară cu cea a unui mormânt deschis.
„Capacul de 3.000 de tone al reactorului fusese aruncat de explozie ca o clătită, lăsând să se vadă inima incandescentă a acestuia. Am deschis geamul, mecanic, așa cum fac întotdeauna pentru a evita reflexia, am pregătit aparatul și am făcut o poză.
Un val mare de aer cald a invadat elicopterul, iar în gât aveam o «gheară» care făcea dificilă și înghițirea salivei. Probabil din cauza fumului toxic degajat în urma incendiului, mi-am spus. M-am abținut să nu tușesc și mi-am îndreptat obiectivul spre pământ.
Am făcut aproximativ 20 de fotografii, după care aparatul s-a blocat. Am luat un altul, care de asemenea, s-a oprit după numai cinci cadre. Am apăsat butonul de declanșare, dar nimic. Mecanismul era blocat. Eram furios. «Îmi pare rău, i-am spus atunci pilotului, ceva este în neregulă cu aparatele de fotografiat. Eu nu pot lucra.»
Am înconjurat reactorul încă odată și am zburat înapoi spre Kiev.” Pe drum, Kostin a început să resimtă efectele contaminării radioactive: greață, tuse, vomă. Era însă numai începutul.
Acasă, când a developat filmele a constatat că pe acestea, doar primele șase sau șapte cadre erau expuneri pe film, restul fiind negre, ca și cum aparatul ar fi fost complet deschis, iar filmul expus la lumină.
„Nu am înțeles atunci, dar se datora radioactivității. Fără îndoială, primele cadre au supraviețuit datorită faptului că au fost protejate de restul peliculei care s-a înfășurat pe tamburul aparatului după fiecare declanșare. Prelucrând filmul am reușit să obțin o fotografie acceptabilă pe care am trimis-o la redacția agenției Novosti din Moscova. Nu a fost însă publicată. Cu toate acestea știam deja că mă voi întoarce la Cernobîl pentru a face fotografii.”
Chemat de urgență pentru imortalizarea reactorului sfârtecat
Martor al construcției atomocentralei din nordul Ucrainei din ’73, al cărei fotograf era, Anatoly Rasskazov s-a numărat printre oamenii chemați de urgență la post. Se întâmpla la câteva ore bune după explozia reactorului nr. 4, când în orașul Pripyat, „casa” personalului centralei nucleare, începuseră deja să circule primele zvonuri despre „accident”, însă așa cum menționa și Rasskazov în 2006, „nimeni nu credea că ar putea să se întâmple ceva atât de îngrozitor”.
Această credință era împărtășită și de conducea atomocentralei, deși numeroasele bucăți de grafit împrăștiate în jurul blocului energetic – care împingeau acul dozimetrelor dincolo de scara gradată – era dovada clară că vârful de lance al energeticii nucleare sovietice fusese rupt în două. În ciuda acestei situații, Anatoly Rasskazov a primit din partea lui Viktor Bryukhanov, directorul centralei nucleare, misiunea de a fotografia din aer reactorului nr. 4, pentru ca „specialiștii” să poată vedea exact dacă zona activă a acestuia fusese distrusă sau nu.
Inițial, fotografului i se acordase o jumătate de oră pentru a pregăti echipamentul. Însă, cum acesta se găsea încuiat în laboratorul folosit pe post de cameră obscură, iar cheile se aflau în atelierul de reparații și construcții, la rându-i ferecat, Rasskazov a fost nevoit să spargă geamul pentru a intra în acesta, întârziind efectuarea misiunii mai mult decât absurde.
Se cade să amintim că fotograful urma să facă echipă cu dozimetristul Yura Abramov care trebuia să determine nivelul radioactivității deasupra reactorului distrus, însă, conform celor povestite ulterior de Anatoly Rasskazov soției sale, Mikhailovna, acesta nu avea să mai fie lăsat să urce în elicopterul care venise special de la Moscova, motivându-se că „nu este nevoie de dozimetrist”.
Valery Zufarov (stânga) și Vladimir Repik la Cernobîl în iulie ’86
În jurul orei 3 după-amiaza, elicopterul la bordul căruia se mai aflau doi militari și doi „civili” de la Atomenergo a ajuns deasupra centralei nucleare, însă, așa cum își amintea Rasskazov, „cenușa emanată în atmosferă de măruntaiele reactorului făcea imposibilă fotografierea prin geamurile elicopterului, așa că am spus celor de la bord «Tovarăși, trebuie să deschidem fereastra!»
Ei au protestat, spunând că se va contamina elicopterul. Ei știau ce iese din reactor, însă cu toate acestea unul dintre civili a încuviințat ca aceasta să fie deschisă. M-am aplecat cu aparatul de fotografiat, un «Kiev-6» în timp ce soldații mă țineau de picioare, apoi, după 12 cadre, am luat și celălalt aparat, un «Zenit».”
Anatoly Rasskazov nu s-a mulțumit să facă fotografii, ci și a constatat vizual că reactorul 4 fusese complet distrus. Singurul regret al fotografului a fost că, limitându-se la ordinele primite, și anume acelea de a fotografia, nu luase din proprie inițiativă o cameră cu care să filmeze color „soarele” (reactorul incandescent – n.a.) ai cărui „colți” mortali se ițeau printre dărâmături.
Ajuns la sol, fotograful a raportat cele văzute din elicopter directorului Bryukhanov, care i-a indicat să fotografieze de la sol reactorul sfârtecat, postură în care va ajunge la numai 50 de metri de acesta, timp în care a realizat două filme. Ca și Igor Kostin, Rasskazov a constatat că radiațiile îi „arseseră” complet filmul din „Zenit”, cel din „Kiev” scăpând însă miraculos, fiind doar ușor întunecat.
Cele opt instantanee care au supraviețuit pe celuloid au fost scoate în patru seturi, acestea fiind numerotate de un ofițer al KGB, care mai apoi avea să le confiște, după ce în prealabil fuseseră analizate de către specialiști.
Ulterior, Anatoly Rasskazov avea să fie sfătuit discret de către serviciul secret sovietic să-și țină gura despre ceea ce a văzut la Cernobîl.
Acreditați de Gorbaciov
Cu imaginea țării șifonată de Occident, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a fost în cele din urmă de acord să acrediteze mai mulți reprezentanți ai mass-mediei centrale care aveau să relateze lumii întregi despre „războiul” poporului muncitor cu atomul răzvrătit de la Cernobîl.
Astfel, la 5 mai 1986, prin acordul personal al lui Mihail Gorbaciov, au fost acreditați fotoreporterii Igor Kostin (Novosti), Valery Zufarov și Vladimir Repik (TASS), reprezentanți ai „Izvestiei” și ai unei reviste cu tematică militară, precum și o echipă de la televiziunea centrală.
Deși acțiunea în sine se dorea a fi percepută de mapamond ca fiind un efect al Glasnost-ului promovat de Gorbaciov, aceasta trăda vechile deprinderi ale Sovietelor, prin care adevărul era mai mult sau mai puțin „aproximat” în funcție de interes.
Igor Kostin era însă categoric când venea vorba despre acest moment istoric al deschiderii: „Faptul că am fost la Cernobîl înainte de această dată a fost ilegal.” Deși pare paradoxal, acest caracter aparent ilegal l-a transformat pe Kostin în omul care a imortalizat accidentul nuclear din nordul Ucrainei sub toate aspectele într-un număr impresionat de fotografii: peste 5.000. Dintre acestea cele mai dragi îi sunt cele cu oamenii care au curățat grafitul radioactiv de pe acoperișul reactorului 3.
Denumiți sarcastic „bioroboții”, acești oameni de un curaj ireal au încasat în mai puțin de un minut o doză de radiații cât pentru o viață întreagă. După acea unică ieșire pe clădirea reactorului, la finalul căreia au primit mulțumiri, o diplomă și un premiu de 100 de ruble, viața acestor oameni a devenit un coșmar, termenul de „biorobot” fiind deseori echivalat cu cel de „proscris”.
Nici fotografii nu aveau să scape de bolile provocate de Cernobîl, radioactivitatea punându-și amprenta și asupra lor în cel mai letal mod: cancer tirodian sau boli ale sângelui. Conștienți sau nu de pericolul la care se expuneau, aceștia au continuat să-și exercite profesia făcută cu artă până când filmul vieții lor a ajuns la ultimul cadru.
Strict în această ordine, primul fotograf care „a rămas fără peliculă” a fost Valery Zufarov. Fotoreporter al „Pravdei” și mai apoi al agenției TASS, specializat pe fotografia sportivă, Zufarov a făcut echipă cu Vladimir Repik, primind premiul World Press Photo în ’87, în timp ce se afla în spital ca urmare a expunerii la radiațiile de la Cernobîl.
Șase ani mai târziu, suferința avea să-i fie curmată la doar 52 de ani. I-a urmat, în februarie 2010, Anatoly Rasskazov. Aflat în zona centralei nucleare până în noiembrie ’86, Rasskazov avea să fotografieze ridicarea sarcofagului în jurul măruntaielor radioactive ale reactorului 4.
Încadrat cu handicap gradul 2, fotograful centralei nucleare avea să se stingă la 69 de ani. Pasionat de fotografie de la numai 10 ani, Vladimir Repik a devenit fotoreporter al agenției TASS în anul 1978, călătorind în toată Uniunea Sovietică și vizitând de două ori Polul Nord.
Fotografia aeriană realizată pe 9 mai 1986 de Repik cu reactorul distrus a fost publicată trei zile mai târziu, atât în presa centrală sovietică, cât și în presa internațională. Fotograf personal al președintelui Leonid Kuchma și al marii majorități ai prim-miniștrilor Ucrainei, Repik spunea, în 2009, că dacă ar putea da timpul înapoi, nu s-ar mai apropia de reactorul de la Cernobîl. Trei ani mai târziu, în martie 2012, acesta înceta din viață la 68 de ani.
Crezul unui fotograf
Prima fotografie realizată de Igor Kostin la Cernobîl pe 26 aprilie 1986
Deși Cernobîlul l-a făcut celebru în lumea întreagă, Igor Kostin a plătit un preț mult prea mare pentru faima adusă de cel mai grav accident nuclear civil din istorie.
Născut la finele lui decembrie ’36 în Basarabia în timpul României Mari, Kostin avea să ducă pe picioare cancerul tiroidian moștenit în urma îndelungii sale activități desfășurate pe tărâmul otrăvit de radiații de la Cernobîl – pentru care a fost recompensat cu un premiu World Press Photo – până în iunie 2015, când un grav accident de mașină i-a curmat viața la 79 de ani.
În 2006, cu prilejul comemorării a două decenii de la producerea accidentului nuclear din aprilie ’86, acesta declara: „Acum înțeleg Cernobîlul altfel. Ceea ce făceam eu acolo se poate spune că era istorie. O istorie scrisă de obiectiv. Pentru mine asta era cel mai important. Am simțit că o istorie se scrie acolo și cineva trebuia să o ia în serios. Fotografiile mele sunt ca un manual pentru celelalte generații, ca așa ceva să nu se mai întâmple.”
