În Marea Britanie a existat un alt „Schindler”! A salvat sute de copii cehoslovaci din mâinile naziștilor
Era primăvara anului 1954, iar Nicholas Winton se afla în mijlocul unei campanii, care s-a dovedit în cele din urmă fără succes, pentru un loc în consiliul municipal din Maidenhead, Anglia, un mic oraș la vest de Londra. Pliantul său de campanie includea informații de bază despre vot, o fotografie a sa, un îndemn de trei paragrafe adresat alegătorilor și, chiar în partea de jos, o secțiune intitulată „Detalii personale”.
În secțiunea respectivă se preciza:
„După ce la München a evacuat 600 de copii refugiați din Cehoslovacia.”
Este posibil ca alegătorii din Maidenhead să nu fi acordat atenție acelui text, care conținea o poveste sfâșietoare inspirată de curaj, viclenie și altruism.
Între decembrie 1938 și septembrie 1939, în timp ce al Doilea Război Mondial se apropia, Nicholas Winton și asociații săi au reușit să salveze cel puțin 669 de copii din Cehoslovacia.
Aveau să mai treacă 34 de ani până când lumina reflectoarelor din mass-media internațională urma să-l surprindă pe Winton și să-i aducă omagii, statui și porecle precum „Schindlerul britanic” – toate acestea fiind evitate de Winton.
Povestea misiunii sale de salvare a început cu un simplu apel telefonic și o excursie la schi care nu a mai avut loc
În decembrie 1938, Nicholas Winton, pe atunci agent de bursă la Londra, urma să zboare în Elveția pentru o vacanță la schi. Cand se pregătea de plecare, Nicholas a primit o rugăminte neașteptată de la un prieten pe nume Martin Blake – care avea să-i influențeze viața lui Winton.
Ajutându-i deja pe refugiații, în mare parte evrei, din regiunea vestică a Cehoslovaciei care tocmai fusese anexată de Germania, Blake știa că lucrurile aveau să se înrăutățească treptat. Astfel, i-a cerut lui Winton să zboare în Praga.
„Dintr-un impuls”, așa cum îl descrie The New York Times, Winton a fost de acord.
„Nu te obosi să îți aduci schiurile”, a spus Blake.
S-a simțit îngrozit de condițiile din taberele de refugiați
În ciuda încercărilor britanice de a evacua copiii refugiați (refugiații adulți erau încă restricționați de legislația britanică) din Germania și Austria, în Cehoslovacia nu a existat niciun efort de acest fel.
Nicholas Winton stă în culisele Centrului de Congrese din Praga, la 9 octombrie 2007, înainte de a primi distincții pentru eforturile sale de salvare a sute de copii de la Holocaust
Winton și colaboratorii săi au înființat un birou în Praga, unde s-au întâlnit cu părinții copiilor. Fiecare dintre ei doreau să aranjeze un transport sigur în străinătate pentru copiii lor. Din cauza numărului mare de părinți înscriși, naziștii au observat activitățile lui și au început să îl urmărească pe Winton și pe asociații acestuia. Dar, de fiecare dată, gândirea rapidă și câteva mite bine plasate au menținut operațiunea salvatorilor pe linia de plutire.
Aceasta nu a fost singura dată când Winton a recurs la astfel de tactici pentru a face un lucru corect într-un sistem nedrept. Cu mai mult de 900 de copii înregistrați pe lista lui Winton, era timpul să se obțină intrarea lor în Anglia, precum și reședința acolo (cu părinți adoptivi voluntari care puneau la dispoziție aproximativ 1.700 de dolari, un fel de depozit destinat să finanțeze călătoria copilului înapoi în țara sa natală la momentul potrivit). Atunci când Ministerul de Interne Britanic, care reacționa lent, nu reușea să obțină vizele de intrare, Nicholas Winton și compania falsificau documentele.
Thomas Bermann, unul dintre copiii salvați de Nicholas Winton, își arată documentul de identitate britanic, 2009
Indiferent de provocări sau de mijloacele dubioase, din punct de vedere legal, Winton și compania au reușit să „pună fiecare piesă la locul ei” până la 14 martie 1939, când primul tren care transporta copii a părăsit Praga.
De acolo, trenul a călătorit spre nord-vest, prin centrul Germaniei, până în Olanda, unde bărcile așteptau să-i transporte pe copii peste Marea Nordului, către Anglia. Acest prim tren a transportat doar 20 de copii. Următoarele șapte urmau să transporte mult mai mulți.
Indiferent cât de îmbucurătoare a fost plecarea fiecărui tren, pe atât de tragic a fost tabloul peroanelor pline de părinți plângând, luându-și rămas bun de la proprii copii.
Zuzana Marešová, unul dintre copiii pe care Nicholas Winton i-a salvat, își amintea:
„Toți părinții plângeau și făceau cu mâna. Îi pot vedea și astăzi. Îmi amintesc imaginea cu mâinile ridicate ale părinților și cu nasul nostru lipit de geam”.
„Nu am fost un erou”
Deși soția lui Nicholas Winton, Grete Gjelstrup, și alte câteva persoane apropiate știau despre faptele sale, acesta nu a adus în discuție evenimentele, ținându-le departe de ochii publicului.
Acest lucru s-a schimbat în 1988, când Gjelstrup a scotocit prin podul familiei și a găsit albumul ascuns al lui Winton, plin cu numele și fotografiile copiilor pe care i-a salvat. Winton a ignorat acest lucru, sugerându-i chiar să arunce albumul.
„Nu poți arunca acele hârtii”, i-a răspuns Gjelstrup. „Sunt trăirile unor copii”.
Gjelstrup a împărtășit albumul cu un istoric al Holocaustului. Acest lucru a dus în curând la o mediatizare internațională și, în cele trei decenii care au urmat, la o listă lungă de onoruri și memorii acordate de mai multe guverne naționale.
„Devine un pic plictisitor să vorbești despre același lucru timp de o sută de ani”, a declarat Nicholas pentru The Guardian în 2014. „S-a dovedit a fi un lucru extraordinar acum, dar nu părea remarcabil atunci când l-am realizat.”
În loc să țină lumina reflectoarelor asupra sa, Winton a preferat să îi susțină pe Doreen Warriner și Trevor Chadwick, asociații săi care au rămas pe teren la Praga după ce Winton s-a întors în Anglia:
„Nu am fost un erou pentru că nu am fost niciodată în pericol”, a declarat el pentru The Guardian.
