În cele douăsprezece secole de istorie, Imperiul Roman a dat naștere unor mari progrese în multe aspecte, în special în ceea ce privește civilizația și gestionarea orașelor mari.
Capitale precum Roma din Imperiul Roman ajungeau la peste un milion de locuitori la apogeul imperiului, un lucru foarte dificil de gestionat
Dar acest lucru nu i-a împiedicat să dezvolte tehnologii și reglementări pentru a face viața mai prosperă și, desigur, mai sustenabilă cu mediul.
Trebuie să ținem cont de faptul că, desigur, la acea vreme nu exista conștiința ecologică așa cum o avem acum. Ei credeau că zeii erau cei care păstrau și conservau natura, așa că nu exista teama de a rămâne fără resurse naturale.
Cu toate acestea, pe măsură ce civilizația romană s-a extins, au început să apară primele probleme legate de mediu, iar limitele au trebuit să fie stabilite prin reglementări și legi
Cea mai evidentă este gestionarea deșeurilor
Cu cât o așezare este mai mare, cu atât generează mai multe deșeuri, iar acest lucru înseamnă că deșeurile trebuie gestionate într-un anumit fel.
Vechii romani au fost foarte pricepuți în stabilirea măsurilor de igienă, cum ar fi gestionarea deșeurilor prin crearea de gropi de gunoi, cunoscute sub numele de puticulum, și crearea de rețele de canalizare în orașe, primele din istorie.
În aceste gropi de gunoi, deșeurile erau separate, după cum demonstrează săpăturile arheologice din orașul Mérida.
Pe de o parte, erau aruncate cele mai comune deșeuri, cele organice, cum ar fi resturile de animale, cenușa și cărbunii. Containerele anorganice, cum ar fi ceramica, erau reutilizate, deoarece arse puteau fi folosite în agricultură. Marmura prețioasă era transformată în var, iar metalele erau retopite în mod constant pentru a fi folosite la nesfârșit, deoarece extragerea lor era foarte costisitoare.
În plus, olăriile aveau gropi de gunoi specifice, olăriile, folosite doar de această breaslă pentru a putea refolosi materialul atunci când aveau nevoie de el. Desigur, exista un serviciu de colectare a gunoiului, carrus estercolari, deoarece întreaga populație era obligată să depoziteze gunoiul în afara zidurilor orașelor pentru a evita dăunătorii și mirosurile neplăcute.
Sistemul de canalizare
În ceea ce privește canalizarea, vechii romani au creat un sistem ingenios pentru a transfera toate deșeurile în afara orașului, construind o rețea care traversa orașul și se termina în râul din apropiere, în aval. Lucius Tarquinius Superbus, în jurul anului 550 î.Hr., a fost precursorul acestui sistem primitiv de canalizare care a supraviețuit până în zilele noastre.
În acest fel, a fost posibilă evitarea răspândirii bolilor, a mirosurilor neplăcute și a aerului mai puțin poluat, făcând orașele mult mai locuibile și capabile să găzduiască mai mulți cetățeni.
Poluarea aerului era de așa natură încât existau chiar și termeni pentru a se referi la ea, precum gravioris caeli (cerul greu) sau infamis aer (aerul infam).
Cu toate acestea, ingeniozitatea romanilor în ceea ce privește controlul apei nu s-a oprit aici
O mare parte a industriei lor depindea de puterea hidraulică a apei, pe care o exploatau prin mori de apă și alte dispozitive, pentru a nu se baza doar pe forța umană sau pe arderea cărbunelui sau a lemnului. Fără îndoială, a fost o idee excelentă să utilizeze această sursă de energie regenerabilă.
În plus, există și apeducte și conducte de apă, mari lucrări de inginerie care au supraviețuit până în zilele noastre și care arată cât de important era pentru romani atât eliminarea deșeurilor, cât și să aibă apă proaspătă constantă în tot orașul.
Aceste conducte erau de obicei realizate din plumb, un metal foarte maleabil care era, de asemenea, dăunător pentru sănătate, astfel încât persoane influente, precum arhitectul Vitruvius, au propus schimbarea acestor conducte cu altele realizate din teracotă, avertizând că nivelul de puritate al apei avea legătură cu sănătatea, precum și subliniind că apa avea un gust mai bun.
Întreținerea acestor mari lucrări de inginerie era vitală, astfel că au fost create legi care reglementau la ce distanță de apeducte.
Protecția resurselor în Imperiul Roman
După cum am văzut la începutul articolului, romanii considerau că toate resursele naturale erau infinite, datorită zeilor, deși au început să stabilească limite în ceea ce privește cantitatea care putea fi extrasă.
Unul dintre cele mai curioase exemple a fost cel cu măslinii. Acest arbore era de o importanță vitală pentru economia civilizației, deoarece din el se extrăgeau uleiuri, alimente și lemn, elemente foarte valoroase.
Pentru a evita exploatarea sa excesivă, niciun proprietar de măslin nu putea tăia mai mult de zece exemplare pe an. În jurisprudența romană există cazuri de proprietari de terenuri care nu au respectat această lege și au fost sancționați cu amenzi grele, de până la 100 de drahme, punându-se astfel bazele primelor legi de mediu.
Resursele în războaie
În timpul celor 12 secole de istorie a Romei Antice, războaiele au fost constante și, cunoscând importanța resurselor naturale, în special a legumelor, au conceput un instrument de război formidabil pentru a-și învinge dușmanii.
Acesta era cunoscut sub numele de pământ pârjolit și consta în radierea culturilor, pădurilor și câmpurilor din apropierea oamenilor pe care doreau să îi cucerească, pentru a-i cuceri prin înfometare.
Consemnările istorice spun că, atunci când Attila a încercat să invadeze Roma, împăratul a ordonat să fie arse toate terenurile dintre armata lui Attila și orașul Roma, astfel încât să nu aibă hrană pe drum.
Originea conștiinței ecologice în Imperiul Roman
Dezvoltarea extraordinară a civilizației romane a cauzat, de asemenea, un impact mare asupra mediului, astfel încât au apărut voci în rândul intelectualilor care respingeau un astfel de impact masiv, căutând o mai bună armonie cu mediul.
Deja în antichitatea greacă acest subiect a fost discutat, ca într-unul dintre dialogurile lui Platon, Critias, considerat primul text despre istoria mediului, cu o anumită influență asupra civilizației romane.
Și alți gânditori, precum Sofocle, lasă să se întrevadă preocupările lor cu privire la activitățile omului asupra pământului, deoarece, după cum spunea el, arându-l în fiecare an îl poți epuiza și face neproductiv, așa cum s-a întâmplat în diferite părți ale Imperiului Roman.
Deși cel mai influent autor a fost istoricul Pliniu cel Bătrân, care în lucrarea sa Naturalis Historia afirma că există o relație între defrișări și inundații, valorizând necesitatea arborilor de a reține apa, prevenind alunecările de teren și alte dezastre naturale.
De asemenea, el a perceput că activitatea extractivă poate fi foarte negativă pentru mediu, concluzionând că „omul a învățat să sfideze natura”.
