În contextul urban al Bucureștiului, unde dezvoltarea arhitecturală și infrastructurală a fost un proces organic și adesea haotic, există repere care ne aduc aminte de trecutul mai ordonat și vizionar al orașului. Unul dintre acestea este cișmeaua lui Mavrogheni, un simbol al progresului și al dorinței de modernizare. Acest articol își propune să exploreze contextul istoric, importanța și moștenirea acestei cișmele.
Nicolae Mavrogheni a fost un domnitor al Țării Românești în vremuri tulburi. Perioada domniei lui Mavrogheni a fost marcată de tensiuni politice și militare, inclusiv izbucnirea războiului ruso-turc (1787-1792). Acest context a influențat politica internă și externă a Țării Românești și a avut un impact asupra modului în care Mavrogheni și-a exercitat funcția.
În 1787, cu doi ani înainte de moartea sa, Mavrogheni a ridicat o biserică pe care a închinat-o Mănăstirii Ecatontapiliani din ostrovul Paros. Această biserică a avut multiple denumiri de-a lungul timpului, de la „Zoodohopighi” la „Isvorul Tămăduirii”, reflectând influențele culturale și religioase diverse. Nicolae Mavrogheni a fost decapitat de otomani în 1789, dar a lăsat în urmă un patrimoniu cultural și infrastructural notabil.
Cișmeaua lui Mavrogheni -un proiect ambițios
Numele „Cișmeaua lui Mavrogheni” provine de la havuzul pe care domnitorul l-a construit la biserica sa. Bazinul de apă descoperit, construit din piatră, cu fântână arteziană în interior era parte a unui proiect mai mare de a aduce apă în București. La 11 noiembrie 1786, Mavrogheni a inițiat un proiect ambițios, apelând la unsprezece olari din Câmpulung și tot atâția din Dâmbovița pentru a construi tuburi pentru aprovizionarea cu apă.
Cișmeaua lui Mavrogheni nu a fost doar un proiect izolat. Domnitorul a dăruit apă și în curțile boierilor vremii, inclusiv dușmanilor săi, Văcareștilor, și altor familii boierești notabile. Acest act de generozitate și viziune urbanistică a fost înregistrat și în lucrări istorice ulterioare, cum ar fi „Istoria Românilor” a lui V. A. Urechia.
Într-un context istoric și social complex, Nicolae Mavrogheni a reușit să-și lase o amprentă durabilă prin ridicarea bisericii și, mai ales, prin cișmeaua pe care a construit-o. Cișmeaua nu a fost doar un element decorativ sau un act izolat de filantropie, ci parte a unui plan mai amplu de modernizare și îmbunătățire a calității vieții în București. Astăzi, în pofida tuturor transformărilor urbanistice, cișmeaua și moștenirea lui Mavrogheni rămân un simbol al aspirațiilor și realizărilor unei epoci de demult, dar nu uitate.
Biserica și hrisovul
Domnitorul Nicolae Petre Mavrogheni a închinat această biserică Mănăstirii Ecatontapiliani („cea cu 100 de portaluri”) din insula sa natală, Paros, ctitorie a Sfintei împărătese Elena, mama Sf. Împărat Constantin cel Mare.
În Hrisovul Domnitorului întâlnim acest îndemn:
Deci pohtim şi pe cei după vremi fraţii domni ce-i va milui Dumnezeu cu domniia aceştii creştineşti ţări să binevoiască a adăoga, a spori şi a ocroti acestea ca unele ce s-au găsit făcute, săvârşite şi puse în faptă şi orânduiala lor. Şi după cum noi ne-am trudit şi le-am făcut acestea din nou, aşa şi frăţiia lor, cu drag să păzescă cele ce găsescu făcute., spre a să urma şi a sta în starea lor, fiind dă folosul obştii, ca să fim împreună împărtăşiţi la pomenire după cuvântul sfintii evanghelii care zice: “Şi pă cel dintâi miluieşte şi pă cel din urmă tămăduieşte”.
