Heliade-Rădulescu îl făcea cum îi venea la gură pe Țarul Rusiei

 

Ion Heliade-Rădulescu a rămas credincios îndemnului său: „Scrieți, băieți, numai scrieți!” și în perioada exilulului de după 1848, articolele sale fiind publicate de presa pariziană.

Iată ce scria la 1930, despre această perioadă a lui Heliade, istoricul Olimpiu Boitoș:

Dintre exilaţii români de la 1848, cari îşi căutau la Paris un azil, mai întâi, ş’apoi un punct de observaţie a evenimentelor politice din întreg continentul Europei, dublat de o tribună, de la înălţimea căreia năzuiau să facă cunoscute lumii drepturile fireşti şi istorice ale poporului român, Eliade pare a fi cel mai neastâmpărat.

N’am putea spune că el a avut, în acelaş timp, activitatea cea mai fertilă şi cea mai folsitoare problemei româneşti. Dimpotrivă, un Bălcescu, spre exemplu, a produs mult mai multe idei şi mai realiste, şi a pornit mai multe acţiuni utile, dar totuşi Eliade apare, în public, mai frământat

decât toţi tovarăşii lui de exil.

Patron spiritual al Revoluției

El avusese în guvernul revoluţionar de scurtă durată de la Bucureşti un titlu de cinste, şi se socotia îndreptăţit să lucreze şi acum în virtutea acelui titlu, pe care i-l înoiseră, cam în pripă, compatrioţii exilaţi strânşi la Sibiu în toamna anului 1848.

În adâncul inimii lui se socotia chiar un fel de patron spiritual al acelei revoluţii, care-şi nutrise rădăcinile în anii, când s’a desfăşurat cea mai frumoasă parte a activităţii sale literare, continându-l pe Gheorghe Lazăr, apostolul ideii naţionafle generatoare de revoluţii.

Avea deci ascendentul operii săvârşite şi al vârstei, câtă vreme ceata celor mulţi era formtă în mare paqrte din tineri, cu studiile abia terminate şi cari au venit la Paris într’o atmosferă cunoscută, părăsită abia cu doi-trei ani înainte, sau de câteva luni numai.

E adevărat însă, că aceşti „juni neîncercaţi”, cum îi numeşte într’o scrisoare de la sfârşitul anului 1850, nu prea ţineau seama de ascendentul vârstei, scump lui Eliade.

Ei se vor frământa tot timpul să spulbere aureola lui Eliade, pe care o socoteau nu numai falsă şi neîndreptăţită, ci deadreptul potrivnică scopului urmărit de toţi deopotrivă: câştigarea libertăţii naţionale pentru

poporul lor. Ei conspirau prieteneşte, năzuind să-şi sporească grupul de aderenţi, crescând mereu golul din jurul lui Eliade.

Să-l lovească direct nu voiau.

Eliade, în răspunsurile lui, era mai puţin discret. El blestema neîncetat, după obiceiul lui, în scrisorile către exilaţii de la Brussa, cari i-au rămas credincioşi multă vreme, şi, cu deplină conştiinţă, aduce „diferendul” şi în publicitate. Marele păcat al tinerilor „democratici” era, pentru Eliade, lipsa lor de ataşare faţă de Poartă, ocrotitoarea împotriva Ruşilor

şi singurul mijloc de salvare în viitorul imediat. De aceea îi acuză opiniei publice mondiale ca pe nişte instrumente, mai mult sau mai puţin conştiente, ale Ţarului.

Iar Ţarul nu era nimic altceva decât întruparea Satanei, Antichrist, duşmanul ideii creştine, prin care îşi căutau mântuirea toate popoarele asuprite.

Blestemele asupra Ţarului şi profeţiile despre năruirea puterii lui, pentru împlinirea legii lui Hristos, revin mereu în scrierile sale din acest timp. Aceste imagini biblice de altfel nu erau rare pe atunci şi nici nu le descoperise el.

Acesta era stilul epocii şi baia de misticism, de o mare putere de reconfortare morală, ce o luaseră toţi revoluţionarii vremii, orice naţionalitate ar fi avut ei.

 

Sursa: Olimpiu Boitoș, Cum a aniversat Eliade revoluţia românească în anul 1849, Anuarul Institutului Național de Istorie 1928-1930

 

Parteneri