„Iată-mă sosit la București printre valahi. Cu toate că am mult de lucru, vreau să-și descriu totuși Bucureștii: e un oraș foarte mare, mai mare decât toate orașele rusești, afară de reședințe.
Pretutindeni o mulțime animată de oameni. Câteva cucoane la care se observă maniere bune și cultură modernă, dar și foarte multe care arată altfel.
Unele sunt frumoase, altele destul de interesante, câteva doamne ruse foarte pretențioase și foarte mulți greci. Pasiunea lor de căpetenie e dansul”.
Dansul era într-adevăr o mare pasiune în casele mari.
Nicolae Filimon, în romanul său „Ciocoii vechi și noi”, descrie multe momente pitorești și scene de interior din acel București al zaiafeturilor și zurbagelilor de la începutul secolului XIX.
Rușii, care cum spune cronicarul Ion Neculce, aduseseră obiceiul „vinului cel franțuzesc”, adică al șampaniei, veniseră în țară cu dansurile la modă, importate din Occident, ca mazurci, polci, cadriluri, valsuri…
Viața se desfășura intens, ofițerii ruși admirând frumusețea boieroaicelor și jupânițelor noastre, în casele cărora petrecerile se țineau lanț, înconjurate de fastul alaielor boierești, cum era obiceiul de pomină al lui Scarlat Ghica, fiul marelui ban Dumitrake Ghica, vestit prin șirul de câte 40-50 de rădvane ce-l însoțeau, cu prieteni și sutași, de câte ori mergea la Curtea lui Vodă.
Se înțelege de la sine că asemenea petreceri cereau case mari, saloane spațioase și încăperi numeroase spre a se putea desfășura tot pitorescul zgomot al tineretului petrecăreț.
Una dintre cele mai vestite case ce ne-au rămas zugrăvite de contemporani a fost faimoasa casă Moruzi de pe Podul Mogoșoaiei.
E o icoană a felului cum erau construite marile case boierești de atunci cu imense curți și grădini, cu porți grele între masivi stâlpi de zidărie, ca la cetăți, și cu amenajări de săli pregătite pentru recepții bogate în oglinzi, cu parchet fantezist îmbinat și cu saloane de dans în care cadrilurile și valsurile vieneze să se poată desfășura.
Fala casei se datora și frumoasei fete a Moruzoaiei.
Era „o Bărcănească de o frumusețe extraordinară” care uimise prin subtilitatea ființei sale și splendoarea făpturii „la Iași, la București și la Constantinopol, pe principele de Ligne, pe generalul conte de Langeron, pe Lady Montague, pe Lady Craven, pe Mareșala Sebastiani, născută Marchisă de Coigny”.
Până și poezia poporană, spontan create sub impresia acestei frumuseți extraordinare, pătrunsese faima acestei case Moruzi încât, atunci când podul de lemn al Mogoșoaiei luă foc, poetul poporan întocmi aceste versuri:
În orași, în București,
Despre curțile domnești,
Spre casele boierești,
Se întinde, se lățește
Veste mare, veste tristă
C-arde Podul Mogoșoaiei
Și casele Moruzoaiei.
Și altă variantă, care sublinia personalitatea frumoasei jupânițe:
Arde Podul Mogoșoaiei
Pentru fata Moruzoaiei.
Sursa: Dan Smatanescu, Case și zaiafeturi în București la începutul secolului XIX, publicat în Gazeta Municipală din 26 martie 1939.
