Evenimentul Istoric > Articole online > Geneza României > Frontierele medievale românești
Articole online

Frontierele medievale românești

Primul tratat prin care frontiera muntenească pe Carpați este definită prin delimitarea geografică a fiscalității este un documentul unguresc, păstrat într-o copie din 1696, întrucât, până acum, domnii români înțelegeau să traseze hotarul țării mai degrabă prin delimitări istorice, naturale, în timp ce pentru  Imperiul Habsburgic frontiera era definită şi reîntărită printr-o exercitare cvasipermanentă a puterii, fiscale şi juridice.

Frontierele medievale românești

Tratatul este încheiat în 1619 între Gabriel Bethlen şi Gavrilă Vodă. Primele doua articole vizează ajutorul militar și diplomatic pe care principele transilvănean le promite domnului muntean. Articolul al patrulea din tratat delimita hotarul dintre Ţara Românească şi Transilvania în termeni fiscali: „Înţelegem că în unele locuri între aceste două ţări s-a tulburat treaba hotarelor în vremile trecute de gâlceavă. Acelea să fie îndreptate prin comisari cinstiți din amândouă părţile şi să se plătească dijma către ţara unde se vor hotărî acele hotare”.

Articolele 5 și 6 sunt de asemenea interesante întrucât au în vedere drumurile, indispensabile pentru bunul mers al comerțului, precum și angajamentul de a nu acorda azil boierilor hicleni. Tară care a decidea închiderea drumurilor era apoi datoare să le curețe și să le slobozească. Penultimul articol vorbește despre țărani și robi, acestora dându-li-se libertatea de a circula între Ardeal și Muntenia doar în măsura în care nu erau dependenți sau îndatorați. Articolul 8 privește și el libera circulație, de data aceasta a negustorilor. Copia din 1696 pare să fi fost făcută tocmai pentru a ajuta la trasarea hotarului, de vreme ce pe verso apare următoarea însemnare: „acest document a fost scos din arhive cu scopul de a putea afla în amănunt hotarele care separă ţara noastră de Valahia”. În 1696 inițiativa pare a fi venit de la nord de Carpați.

Frontiere medievale nu erau la fel de bine păzite sau sistematizate precum sunt cele moderne. Controlul exercitat de domnia Țării Românești asupra frontierei carpatice pentru a împiedica trecerea fugarilor este, chiar și în secolul al XVII-lea, mai degrabă un deziderat decât o realitate. În afara drumurilor comerciale, existau multe poteci lăsate complet nesupravegheate, nu din inconștiență, ci din imposibilitatea de a fi păzite. Astfel, fugarii, hoții puteau cu ușurință să treacă dintr-o țară în alta. În secolul al XVII-lea însă, problema fugarilor devine acută, în mare parte datorită presiunii fiscale otomane. Acum este momentul în care domnia începe să se preocupe, uneori chiar având succes, de problema fugarilor. Control la granițe se înăsprește, iar statul devine deci mai puternic.

Fugarii, țărani sau robi, sunt mulți, iar documentele nu surprind decât o mică parte a acestui fenomen. Problema fugarilor revine destul de des în corespondența domnilor și dregătorilor munteni cu autoritățile principatului Transilvaniei. De pildă, în doc. 156, Matei Basarab intervine pe lângă primarul(judele) Brașovului pentru un supus al domniei sale, un anume Vintilă din satul Sănteni, pentru a-i cere să îi restituie boierului muntean iobagii, Ilie și fiii săi, fugiți în Ardeal. De cealaltă parte, în doc. 124 boierul Nicolae Logofăt îi cere ajutorul banaului Acațiu Barcsai pentru a-și recăpăta iobagii și robii fugiți. Trimite chiar și un om pentru a fi recuperați, dovadă că nu își mai permitea nimeni să se lipsească nici măcar de o pereche de mâini.

 

Registration

Aici iti poti reseta parola