După ce rușii au pierdut războiul, în bătălia de la Stănilești (1711), Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719, după care, capătă învoirea de a intra în Moldova , sub domnul Mihai Racoviță.
„Atunce [zice Neculce] și mie mi s-au isprăvit ferman de la Poartă de pace.
Și-am venit la pământul mieu, zăbovind în străinătate 9 ani, 2 ani la Moscu și 7 ani în Țara Leșească, cu multe valuri și supăr, care nu le mai poci înșira cu condeiul meu”.
A trăit la moșia sa din Boian.
A primit marea dregătorie de vel vornic al Țării de Sus, acordată de Grigore al II-lea Ghica, în 1731.
A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat în anul 1744.
Lucrarea de căpătâi a lui Neculce – în afară de compilarea cronicilor anterioare – este Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat.
Lucrarea cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.
Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja 60 de ani și a lucrat la Letopiseț până în anul 1744.
Foto: biserica și monumentul lui Ion Neculce