Femeile române respingeau la 1929 ceea ce se numește feminism

 

Nicolae Iorga spunea, într-o conferință pe care a ținut-o în anii 1920, că mișcărilor pentru drepturile femeii „greșit li se spune acestor manifestațiuni: feminism”.

Constanța Hodoș susținea, în articolul „Femenismul nostru”, publicat în revista bilunară pentru probleme sociale și economice „Societatea de mâine” din 15 februarie 1929, că Iorga avea dreptate. „Căci ceea ce vor femeile este tocmai contrariul a ceea ce se cheamă femeiesc, feminin, sau – feminism. Și poate că greșeala aceasta să fi contribuit ceva la nereușita de până acum.

Ideea s-a complicat, a degenerat sub falsa firmă, la care s-au asociat atâtea înzorzonări – feministe. Ea putea să rămână sub vechea numire: Emanciparea femeii. Simplă și adevărată.

Femeile muncitoare – și nu numai acestea au cuvântul – vor să fie tari, să poată intra în toate arenele de luptă, alături de bărbați, din ce în ce mai asimilate în viața publică, cu ei. Tovarășa înțelegătoare, ajutând la greu, împărțind soarta cu ei, în bine și în rău. Fără prejudecăți și încătușări jignitoare inteligenței, aptitudinele lor.

Dacă feminismul vrea mai mult, e vina lui.

Noi, muncitoarele, vrem doar dezrobirea, libertatea (…)

Da, sunt femei, durere, încă multe în țara noastră, care nu vor să participe nici la conducerea micii lor gospodării. Toate le lasă în grija bărbatului. Ele stau la oglindă…

Dar tocmai contra acestor moravuri dăunătoare progresului economic și cultural ne ridicăm noi și ceream cu energie, cu glas tare, emanciparea, chiar peste voia lor.

De ce să fie politica rece, aspră și mai ales urâtă?

Nu-i ea urzitoarea lumii? Marea știință, arta minunată prin care se făurește fericirea, înălțarea popoarelor, a țărilor?

Țara noastră întregită, poporul nostru trezit la conștiința de neam, cu o menire nobilă în viitor, are nevoie de toate energiile ei, de toate inimile care bat cu drag pentru înălțarea ei.

De ce să fie jumătate din aceste inimi reduse la neactivitate? Să rămână și mai departe – cine știe câți ani, plini de amenințare, de primejdii, înaintea oglinzii, în cercul mărginit și egoist al cochetăriei, a preocupării de mode – de mici deșertăciuni?

Fiindcă un rău patriot, un om prost sau vițios a zis că: așa trebuie să fie femeia?”

Constanța Hodoș

Scriitoarea Constanța Hodoș (FOTO), născută Taloș la 12 octombrie 1860 la Zimbru – Arad, a fost una din reprezentantele mișcării pentru emanciparea femeilor din România și a înființat, în 1905, „Revista noastră” ce își propunea să devină „o oglindă credincioasă a colaborării intelectualității femeiești la patrimoniul comun cultural național”.

A murit pe 19 aprilie 1934 în București.

Dreptul la vot

În 1923, intră în vigoare cea mai democratică dintre Constituțiile României din perioada precomunistă, însă aceasta nu dă drept de vot femeilor, dar menționează că acest drept va fi acordat la momentul oportun, printr-o lege specială.

În 1929, femeile dobândesc dreptul de vot în cadrul alegerilor locale. Constituția din 1939 și Legea electorală recunosc dreptul de vot femeilor care au împlinit vârsta de 30 de ani, dar în condiții de dictatură, acest drept nu a fost practic exercitat.

În 1946, prin Costituție se introduce dreptul de vot universal pentru populația majoră, indiferent de sex. Iar în 1948 se interzic orice forme de discriminare bazate pe sex.

Recunoașterea dreptului de vot pentru femei a fost târzie și nu lipsită de conținut datorită noului regim instaurat. Femeile românce au votat pentru prima dată în cadrul unor alegeri libere în 1990.