Etnogeneza românilor
Se cunosc totodată grupuri compacte colonizate în provincie: pe Asiani (la Napoca), Galatae (Napoca, Germisara), Ponto-Bithyni (Apulum) (vorbitori, cei mai mulţi, ai limbii greceşti; grupuri mărunte, de câteva zeci de persoane), mineri dalmatini, sirieni (inclusiv palmirenieni) şi nord-africani, îndeosebi militari (care vorbesc, cel puţin o vreme, limbile sau idiomurile lor “naţionale.
Întrucât dacii nu aveau o limbă sau, dacă aveau, nu s-a păstrat, toate cuvintele cărora nu li s-a stabilit o etimologie clară nu pot fi considerate ca făcând parte din așa-zisul substrat autohton.
Continuitatea nu de deloc dovedită prin trăinicia toponimelor și hidronimelor traco-dacice, căci nu știm limba lor. Conform unor lingviști, 160-170 de cuvinte sunt de sorginte dacică, dar care au fost treptat eliminate, având o circulație locală. Ne distanțăm de această viziune. Ceea ce se poate spune însă e că, la data părăsirii Daciei, substratul autohton era romanizat sau în curs de romanizare; gradul diferit de romanizare va facilita de altfel după 268-271 contactul autohtonilor daco-romani cu elementele dacice şi carpice pătrunse pe teritoriul fostei provincii.
Descoperirile arheologice scot în evidență continuitatea unora dintre elementele romanice pe teritoriul fostelor castre și orașe
Acești romani duc o existență care nu are nimic din strălucirea de altădată. Totodată, se constată prezenţa unei numeroase populaţii paşnice, trăind în mediul rural, dar greu de definit din puct de vedere etnic. Cel mai uşor pot fi recunoscute elementele alogene, îndeosebi prin elemente de suprastructură şi mai puţin prin aspecte ale vieţii cotidiene. Se adaugă prizonierii luați de populații scitice în vremea incursiunilor peste limes. Se poate astfel vorbi de o veritabil1 nouă “colonizare”, oricum de o continuă populare a ţinuturilor de la nordul Dunării cu populaţia romanică. Continuitatea la nord de Dunăre a romanității a fost sprijinită și de prezența aproape neîntreruptă a armatei romane la Dunărea mijlocie și de jos până în secolul VII. De asemenea, creștinismul a reprezentat un factor de coeziune. Treptat, barbarii au fost integrați, mai întâi economic, apoi militar, devenind foederați și mercenari, în cele din urmă și religios, prin pătrunderea creștinismului, existând, bineînțeles, și o rezistență barbară, păgână în fața expansiunii creștinismului. De pildă, prigoana anticreștină a lui Athanaric sau adoptarea arianismului.
Evoluția latinei dunărene se înscrie în cea mai larga a latinei populare, provinciale, unitatea limbii find afectată după pătrunderea slavilor în Balcani și după înstăpânirea avarilor în Pannonia, producându-se ruperea romanității occidentale de cea orientală. Latina dunăreană începe să fie tot mai diferită de cea vorbită în Occident.
Cu aceasta începe o nouă fază în evoluţia limbii vorbite de populaţia romanică din teritoriile fostelor provincii ale Daciei şi Moesiei, desemnată cu termenul de străromână (sec. VII-VIII). Din secolul IX datează prima mențiune despre românii sud-dunăreni, în fapt o notiță de la mănăstirea athonită Castramonitou care vorbește despre vlahii de pe valea râului Rhynchos. Către sfârşitul aceluiaşi secol, Geografia lui Moise Chorenati menţionează o ţară a lui Balak la nordul Dunării; prima atestare sigură a românilor datează însă din anul 976: “vlahii călători” (Bláxoi †ditai), menţionaţi de Kedrenos. De reţinut, în acest context, că din anul 842 datează primul document scris într-o limbă romanică (în speţă, în franceză: jurământul de la Strasbourg).
Nu trebuie uitat însă că pe teritoriul unde azi citim România s-au perindat o sumedenie de populații, iar slavii și ungurii au o imporanță mult mai mare în cristalizarea neamului românesc decât dacii.
