Evenimentul Istoric > Articole online > Geneza României > Eteria jefuiește și depopulează Țara Românescă
Articole online

Eteria jefuiește și depopulează Țara Românescă

Șeful Eteriei, Alexandru Ipsilanti (foto), i-a cerut, la sfârşitul lunii martie 1821, lui Tudor Vladimirescu să se retragă, cu armata de panduri, la Piteşti, pe motiv că vor veni turcii.

Tudor nu s-a supus acestei cerinţe, ci şi-a fixat tabăra la Cotroceni. I. Dîrzeanu scria în cronica sa:

„S-a făcut planos dă către prinţipiu Ipsilant ca să meargă exelenţia sa…la oraşul Tîrgovişte, …. slugeru Theodor cu oamenii săi să meargă la oraşu Piteşti, iar boierii cu părintele mitropolitul să meargă la Cîmpulung ca să întocmească acolo comitet, a se căuta trebile ţării…, fiindcă începuse a se vesti venirea puterilor otomaniceşti în ţară”.

Poziţia lui Tudor reiese din scrisorile trimise mitropolitului şi marelui vistier, la începutul lunii aprilie, denunţând „stratăghima fanarioţească” şi declarând că nu va părăsi capitala, Vladimirescu se opunea planurilor lui Ipsilanti:

„…Tot interesul fanarioţesc într-aceasta rezemă, ca să le dăm prilej să să aşeze odată în Bucureşti şi apoi cu chipuri înşelătoare să tragă tot norodu lângă dânşii…”.

„Mai bine pier cu cinste în casa mea decât să umblu prin păduri după pohtele şi planurile fanarioţilor”.

Pentru a deveni conducătorul Ţării Româneşti, şeful Eteriei avea nevoie să se instaleze în capitală şi să dispună de divanul boieresc, cu care colabora Tudor.

Acest lucru nu era prea greu de realizat, căci boierii erau oscilanţi şi, cel puţin o parte din ei preferau să se închine fiului unui domnitor fanariot, care se dădea drept împuternicit al ţarului, în loc să recunoască supremaţia liderului Adunării Norodului.

Astfel, Tudor fu nevoit să facă uz de forţă pentru a reţine, în capitală, pe boieri.

În legătură cu aceasta, agentul austriac Fleischhackl, refugiat la Sibiu, nota: „Mitropolitul, împreună cu vistierul şi cu alţi doi boieri de frunte sînt reţinuţi permanent în conacul de la Belvedere; prin deţinerea lor, Tudor vrea, după cum declara el însuşi, să împiedice pe Ipsilanti de a pune mâna pe aceste persoane şi prin ele pe întreg guvernul ţării”.

Bimbaşa Sava, comandant al cavaleriei de arnăuţi sub ultimul domn fanariot, iar la 1821, şeful garnizoanei de arnăuţi a Bucureştiului, general al Eteriei în Ţara Românească, a primit de la Ipsilanti ordinul de a-l supraveghea în secret pe Tudor.

Spre sfârşitul lui aprilie, el s-a dus cu 150 de soldaţi la Belvedere să scoată pe boierii divanului de sub paza pandurilor lui Tudor, însă tentativa a eşuat.

Concurența dintre Ipsilanti și Vladimirescu

Felul cum Ipsilanti îi făcea concurenţă lui Tudor în conducerea ţării reiese din următorul pasaj al cronicii lui I. Dîrzeanu:

„Se orînduiau ispravnici pă la judeţe, atît dă către slugeru Theodor, cît şi dă către prinţipiu Ipsilanti, carii pe toate zilele să schimba, neavînd nici o statornicie”, ceea ce provoca „multă dărăpănare, fierbînd lăcuitorii din toată ţara…., neştiind [aceştia] ce stăpînire să cunoască într-acea vreme”.

Un alt cronicar, Naum Rîmniceanu  descria astfel ciocnirea dintre Ipsilanti şi stăpânirea de la Bucureşti a lui Tudor.

În urma invaziei lui Ipsilanti „se împărţise Ţara Românească în două părţi, şi judeţele de cîmp, despre Dunăre, le stăpânea Theodor, …. iar judeţele de munte le stăpânea Ipsilant, orînduind ispravnici ai lui, greci, şi aceia, … în toată vremea dregătoriilor, au ridicat tot felul de zaharele şi tot felul de dobitoace din judeţe, şi le-au vîndut peste graniţă”.

„De la mijlocul lunii aprilie s-au lăţit mai mult stăpînirea lui Ipsilant, pentru că, coborîndu-se din judeţele despre munte căpitan Gheorgache şi Farmache cu oştirile lor, au cuprins şi unele din judeţele cîmpului şi au început să strîmtoreze stăpînirea lui Theodor”.

„Oblăduirea din Bucureşti nu mai cuteza a trimite pe nimeni afară pentru trebuinţe de ale obştii, pentru că ori carele ieşea numai pînă la marginea oraşului, să bătea (era bătut), să jăfuia şi gol să întorcea înapoi.

Duca ţinea închişi în temniţă şi în fiare pe dregătorii cei trimişi de otcîrmuirea din Bucureşti, şi la toate răspîntiile avînd orînduiţi oameni ai lui strîngea bani, siluia şi jăfuia orice le ieşia înainte”.

Viclenia serdarului Diamandi

În rapoartele consulare austriece era, de asemenea, descrisă acţiunea militară întreprinsă de Ipsilanti în Oltenia, în scopul smulgerii, de sub stăpânirea lui Tudor, a mănăstirilor fortificate de panduri.

La 4/16 mai, agentul austriac Fleischhackl îl înştiinţează pe Metternich că Alexandru Ipsilanti a întreprins o călătorie de recunoaştere în Oltenia, unde intenţionează să-şi mute centrul de operaţii, şi că Tudor, informat despre această mişcare a lui Ipsilanti, a dat ordinul ca pandurii să împiedice ocuparea de către eterişti a mănăstirilor întărite.

Într-un alt raport din 7/19 mai, se arăta că un oarecare serdar Diamandi, dintre partizanii lui Ipsilanti, „a vrut să pună mîna, prin viclenie, pe mănăstirea Cozia, ocupată de panduri; însă atentatul a eşuat graţie severei vigilenţe cu care Tudor se străduieşte să-şi păstreze cele cinci districte ale Olteniei”.

Privitor la sarcinile impuse populaţiei de Ipsilanti, rapoartele consulare austriece arată că, îndată după venirea sa la Bucureşti, el a cerut două milioane de piaştri, pentru cheltuielile trupelor sale, sumă pe care boierii au început să o strângă prin împrumut forţat de la bresle.

Stabilit la Târgovişte, Ipsilanti a ordonat rechiziţii şi impozite atât de mari, încât a provocat depopularea ţării.

Când, la sfârşitul lunii aprilie, a dat dispoziţia ca fiecare grup de contribuabili să dea câte un cal şi să plătească câte 10 piaştri pentru oştirea eteristă, el a determinat prin aceasta, scrie Fleischhackl, „aproape pe toţi locuitorii ţării să-şi părăsească domiciliile şi să se refugieze în munţi, încît e un lucru extraordinar şi rar să zăreşti un plug pe cîmp; dacă această situaţie se va prelungi, atunci ţara aceasta atît de mănoasă va fi expusă în curînd foametei inevitabile”.

În concluzie, Alexandru Ipsilanti a luat în stăpânire partea de nord a Ţării Româneşti şi a instituit acolo o administraţie prădalnică, nu prin înţelegere cu conducerea de la Bucureşti a lui Tudor, ci prin ocupaţie militară. Vladimirescu nu s-a grăbit să dea o ripostă militară forţelor eteriste.

El trebuia, să se gândească, de altfel, şi la o posibilă înfruntare armată cu domnitorul fanariot Scarlat Callimachi, care putea veni să-şi ocupe tronul însoţit de trupe turceşti.

Boierii chemaseră în ţară, încă de la 30 ianuarie, armatele otomane de represiune.

Masacrarea turcilor paşnici din Galaţi şi Iaşi de către arnăuţii lui Ipsilanti, precum şi declaraţiile războinice ale şefului Eteriei nu puteau fi, în niciun caz, acte indiferente Porţii, şi toată lumea se aştepta la reacţia ei.

Pe de altă parte, Ipsilanti lăsa mereu să se înţeleagă că pe urma lui vor sosi oştile ţarului.

În aceste condiţii, prudenţa îi cerea lui Vladimirescu să nu intre deocamdată în război cu eteriştii, dar să facă intense pregătiri de luptă.

 

Sursa: Agerpres

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA