În Ucraina, aproape de granița cu România, au fost înregistrate noi cazuri în ultimele săptămâni.
În România, boala fusese eradicată în 1980.
Ministerul Sănătăţii a dispus achiziţionarea de stocuri de ser vaccinal împotriva bolii, iar SNMF solicită oficial lansarea de urgenţă a unui program naţional pentru vaccinarea populaţiei adulte expuse riscului de îmbolnăvire.
Difteria
Ce este difteria, despre care mai mult am citit în cărţile de istorie decât să fi auzit în viaţa reală?
Pe scurt, difteria este o boală infecțioasă și contagioasă a căilor respiratorii, care se manifestă îndeosebi la copii. Este o boală gravă, la care complicațiile pot duce la cazuri mortale.
Epidemii
În 1613, Spania a cunoscut o epidemie de difterie, acel an fiind cunoscut drept „El Ano de los Garrotillos” (Anul strangulărilor) în istoria ţării.
În 1735, o epidemie de difterie s-a abătut asupra Angliei.
Înainte de 1826, boala era cunoscută sub diverse denumiri în întreaga lume.
În 1826, Pierre Bretonneau a dat maladiei numele de „difterie”, din grecescul „diphterie”, piele, ceea ce descria apariţia unei pseudo-membrane în gât.
În 1856, Victor Fourgeaud descrie o epidemie de difterie în California.
Mor oameni de viţă nobilă
În 1878, fiica Reginei Victoria, Prinţesa Alice, dar şi familia ei, se îmbolnăvesc de difterie. Două persoane îşi pierd viaţa: Prinţesa Maria de Hessa şi Prinţesa Alice însăşi.
În 1883, Edwin Klebs a identificat bacteria aflată la originea difteriei şi a denumit-o bacteria Klebs-Loeffler.
Actuala denumire este Corynebacterium diphteriae.
Primele cercetări
Friedrich Loeffler a fost prima persoană care a folosit postulatele lui Koch pentru a găsi legătura dintre Corynebacterium diphteriae şi difterie.
În 1888, Emile Roux şi Alexandre Yersin au demonstrat că o substanţă produsă de C. Diphteriae provoca simptome de difterie la animale.
În 1890, Shibasaburo Kitasato şi Emil von Behring imunizau cobai cu toxina difterică tratată la cald. Au imunizat şi capre şi cai în acelaşi fel şi au demonstrat că o antitoxină fabricată din serul animalelor imunizate putea vindeca maladia la animalele neimunizate.
Behring a folosit această antitoxină pentru teste pe oameni, în 1891, dar a eşuat.
Imunizare
Tratamentul reuşit pe pacienţi umani a început în 1894, după optimizarea producţiei şi cuantificarea antitoxinei.
Behring a luat Premiul Nobel pentru Medicină în 1901 pentru lucrările sale ştiinţifice privind difteria.
În 1923, Alexander Glenny şi Barbara Hopkins arată că formolul poate fi utilizat pentru eliminarea virulenţei toxinei difterice.
Tot în 1923, Gaston Ramon descoperă că produsul obţinut prin tratarea chimică a toxinei difterice cu formaldehidă este lipsit de toxicitate, dar îşi păstrează puterea imunogenă specifică.
Vaccinurile obţinute prin acest procedeu chimic de eliminare a virulenţei toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine.
Primele vaccinuri cu anatoxină au fost introduse de Gaston Ramon: vaccinul antidifteric (1923) şi vaccinul antitetanic (1927).
Difteria este o boală prevenibilă prin vaccinare pentru care, în România, se face imunizare din 1960.
Ultimul vaccin din Programul Naţional de Vaccinare care conţine anatoxina difterică se administrează la 14 ani, iar perioada de protecţie în faţa bolii este de 10 ani în medie.
În lipsa administrării unui rapel la toţi adulţii de peste 24 de ani se crează condiţiile apariţiei unei populaţii receptive, expuse riscului de îmbolnăvire
