Elena Văcărescu, prima femeie primită în Academia Română

 

La 17 februarie 1947 a murit la Paris scriitoarea franceză de origine română Elena Văcărescu, cea pe care Nicolae Iorga a numit-o “ambasadoarea sufletului românesc”.

Descendentă a faimoasei familii de poeţi a Văcăreştilor, Elena s-a născut la 21 septembrie 1864 la Bucureşti, fiind fiica lui Ioan Văcărescu, ministru plenipotenţiar, şi a Eufrosinei (n. Fălcoianu), descendentă a unei vechi familii boiereşti muntene.

A studiat la Sorbona

Şi-a început studiile în casa părintească şi le-a continuat la Paris, unde a audiat, la Sorbona, cursuri de literatură, filosofie, estetică, istorie şi mitologie, scrie agerpres.ro.

Prin Sully Prudhomme a dobândit cunoştinţe de artă poetică şi acreditare în saloanele literare ale epocii, se arată în ”Dicţionarul scriitorilor români” (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2002).

A debutat în 1886 cu volumul de poezii ”Chants d’Aurore”, apărut la Paris şi premiat de Academia Franceză cu Premiul ”Archon Despérouses”.

A revenit la Bucureşti

După absolvirea studiilor a revenit la Bucureşti.

Între 1888 şi 1891 s-a aflat în suita reginei Elisabeta (poeta Carmen Sylva), admiratoare a talentului tinerei literate (”Dicţionarul general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române, la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

 Acesta a fost momentul începutului unei relaţii apropiate între ea şi regină, graţie căreia ascensiunea sa în lumea literară a fost, se spune, mult facilitată, scrie radioromaniacultural.ro.

A fost evident că, având aceeaşi înclinaţie artistică, regina a apreciat originalitatea tinerei scriitoare pe care a dorit să o susţină în carieră.

Elena Văcărescu avea un program extrem de stufos, desfăşurat între Palatul Regal din Capitală şi Castelul Peleş, trebuia să citească şi să creeze, ba mai mult, mergea alături de Elisabeta în călătorii solicitante la curţile princiare din Germania, Austria, Anglia sau Italia.

Viaţa alături de regină i-a prilejuit observarea vieţii Elisabetei, plină de obligaţii, responsabilităţi, şi nu de puţine ori, suferinţă, dar şi învăţăminte preţioase de viaţă şi subiecte de inspiraţie pentru creaţiile sale literare, personaje fiind, printre alţii, împăraţii Franz Joseph al Austriei şi Wilhelm al II-lea al Germaniei.

În anul 1889 publică „Rapsodul Dâmboviţei”, o culegere de cântece populare, apărută mai întâi în limba germană şi tradusă chiar de regină, apoi publicată în franceză, engleză şi italiană. Este momentul în care compoziţiile sale dezvăluie o personalitate artistică rafinată, aplecată către momentele marcante ale existenţei ţăranului român.

Amorul

În anul 1890, după o lungă perioadă petrecută pe lângă Familia Regală, Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, nepotul regelui Carol I, se îndrăgostesc nebuneşte, şi se hotărăsc să se logodească în secret, fiind sprijiniţi de Regina Elisabeta, care a şi obţinut consimţământul suveranului ţării pentru acest pas. Elena nu era o femeie frumoasă, calitatea ei principală fiind şarmul, însă nici Ferdinand nu era un bărbat arătos, fiind descris ca având urechile mari, nasul coroiat, foarte timid şi întotdeauna aflat sub dominaţia lui Carol I.

La ceremonia logodnei, cuvintele Elenei Văcărescu, cea care ar fi urmat să devină regină a României, au provocat admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ“…

Relaţia dintre cei doi s-a consumat timp de circa un an, timp în care lumea a început să bârfească, iar Carol I s-a văzut constrâns să pună piciorul în prag, scrie radioromaniacultural.ro.

Casa de Hohenzollern de care aparţinea Ferdinand, şi-a exprimat nemulţumirea pentru această logodnă, exprimată plastic prin imposibilitatea „alterării” sângelui regal cu cel românesc, şi, ca un făcut, ziarele vremii au început să publice materiale compromiţătoare despre familia Văcărescu. Chiar Consiliul de Miniştri, condus la acel moment de Lascăr Catargiu, s-a împotrivit categoric unei astfel de relaţii, lansând prin vocea acestuia, celebra frază „Majestate, aiasta nu se poate !”.

În această situaţie, Carol I a avut de înfruntat atacurile partidelor de opoziţie şi a lumii princiare, urmarea fiind impunerea ruperii logodnei şi exilarea Elenei, mai scrie radioromaniacultural.ro.

După 1891 s-a stabilit la Paris, unde până la sfârşitul vieţii a desfăşurat o intensă activitate literară şi diplomatică în favoarea României. Nicolae Iorga o numea, astfel, pe Elena Văcărescu, ”ambasadoarea sufletului românesc”, notează agerpres.ro.

Salon literar la Paris

În 1898 Elena Văcărescu a deschis un salon literar în apartamentul său din Paris, acesta fiind frecventat de mari oameni de stat, diplomaţi, artişti, scriitori.

Elena Văcărescu s-a impus în lumea literelor franceze, trezind un binemeritat ecou şi în presa din ţară.

”Era o natură sociabilă, veselă, optimistă. Cucerea îndată simpatia oamenilor prin felul ei deschis, prin scânteierea spiritului ei ingenios, dar toate devotamentele pe care le câştiga pentru sine le îndrepta îndată către ţara ei de obârşie, niciodată uitată, mereu prezentă în inima ei caldă şi credincioasă.(…) Franţa a devenit pentru ea o a doua patrie, primitoare, binevoitoare, dar în mijlocul Franţei Elena Văcărescu a rămas româncă”, scria Tudor Vianu despre Elena Văcărescu.

În 1912 a fondat împreună cu N. Iorga, Dimitrie Gusti, O. Goga ş.a. ”Cercul Analelor” din Bucureşti, importantă instituţie a Conferinţelor franco-române, afiliată la ”Cercul Analelor” din Paris, şi a participat, alături de N. Iorga, la întemeierea Ligii Culturale.

Susţinerea intereselor naţionale

În anii Primului Război Mondial a depus o intensă activitate pentru susţinerea intereselor naţionale româneşti în Occident.

În 1920 a primit misiunea de a face parte din delegaţia României la Societatea Naţiunilor. A conferenţiat în Belgia, Cehia, Elveţia, Franţa, Italia, Olanda, Polonia, Spania, făcând cunoscute străinătăţii realităţile politice româneşti, activitatea sa politică şi oratorică fiind prioritară celei scriitoriceşti, se arată în dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).

La Societatea Naţiunilor, timp de două decenii s-a dedicat unor importante misiuni culturale şi acţiuni diplomatice, străduindu-se totodată ca prin discursuri şi conferinţe să aducă România şi creaţia ei spirituală în atenţia Europei.

A fost ataşat de presă, apoi consilier cultural pe lângă Legaţia României la Paris, şi secretar general al delegaţiei României la Societatea Naţiunilor.

A făcut parte, din 1922, din comitetul de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuală de la Geneva (de pe lângă Societatea Naţiunilor), a fost fondatoare, alături de Paul Valéry, a Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală (1924, Paris).

A fost, de asemenea, preşedintă de onoare a Academiei Feminine de Litere din Paris şi iniţiatoare a Premiului Femina pentru roman.

În 1934 s-a aflat între fondatorii Casei Româneşti din Paris, se arată în ”Dicţionarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

De asemenea, s-a numărat printre membrii fondatori ai Comitetului Internaţional pentru Difuzarea Artelor şi Literelor prin Cinematograf (1930).

După cel de-al Doilea Război Mondial a fost numită, în 1945, consilier cultural pe lângă Ambasada României.

Elena Văcărescu a făcut parte şi din delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris (1946).

Opera

Spicuiri din opera Elenei Văcărescu: ”Rapsodul Dâmboviţei” (”Le Rhapsode de la Dambovitza”, publicat în 1892 la Bucureşti, premiat de Academia Franceză), ”L’Ame sereine” (Paris,1896), ”Lueurs et Flammes” (Paris, 1903), ”Kings and Queens I have known” (Londra, New York, 1904), ”Pe urma dragostei” (Bucureşti, 1905), ”Chants du Cobzar” (Paris, 1905), ”Nuits d’Orient. Folklore roumain” (Paris, 1907), ”The Queen’s friend” (Londra, 1907), ”Le Jardin passionnné” (Paris, 1908), ”Amor vincit” (Paris, 1909), ”Le Sortilčge” (Paris, 1911), ”La Dormeuse éveillée” (Paris, 1914), ”Dans l’or du soir” (Paris, 1927) ş.a.

”Memorialistica (”Mémorial sur le mode mode mineur”, 1946, şi ”Le roman de ma vie”, început în 1942, rămas neîncheiat) documentează în legătură cu anii copilăriei, Bucureştii de altădată, Parisul de după 1880, cu saloanele literare ale timpului. Interes cu mult mai mare prezintă amintirile literare ale autoarei care i-a cunoscut personal pe: Hugo, Alecsandri, Eminescu, Leconte de Lisle, Sully Prudhomme, Caragiale, Macedonski, Anna Brâncoveanu de Noailles, Proust, Anatole France, Paul Valéry, d’Annunzio, Unamuno, Tagore”, se arată în ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, Bucureşti, 2002).

La 11 iunie 1925 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române, fiind prima femeie primită în rândurile Academiei Române (”Dicţionarul scriitorilor români”).

Laureată de două ori a Academiei Franceze, Elena Văcărescu a fost decorată, în 1927, şi cu Legiunea de Onoare, în grad de Cavaler, iar în 1933 cu Ordinul ”Coroana României” în grad de Mare Ofiţer.

Elena Văcărescu a murit la Paris, la 17 februarie 1947. În 1959 a fost reînhumată în Cimitirul Belu din Bucureşti, în cavoul familiei Văcărescu.

Parteneri