Amorul nebun al regelui Ferdinand. Elena Văcărescu, prima femeie primită în Academia Română

 

La 17 februarie 1947 a murit la Paris scriitoarea franceză de origine română Elena Văcărescu, cea pe care Nicolae Iorga a numit-o “ambasadoarea sufletului românesc”.

Descendentă a faimoasei familii de poeţi a Văcăreştilor, Elena s-a născut la 21 septembrie 1864 la Bucureşti, fiind fiica lui Ioan Văcărescu, ministru plenipotenţiar, şi a Eufrosinei (n. Fălcoianu), descendentă a unei vechi familii boiereşti muntene.

A studiat la Sorbona

Şi-a început studiile în casa părintească şi le-a continuat la Paris, unde a audiat, la Sorbona, cursuri de literatură, filosofie, estetică, istorie şi mitologie, scrie agerpres.ro.

Prin Sully Prudhomme a dobândit cunoştinţe de artă poetică şi acreditare în saloanele literare ale epocii, se arată în ”Dicţionarul scriitorilor români” (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2002).

A debutat în 1886 cu volumul de poezii ”Chants d’Aurore”, apărut la Paris şi premiat de Academia Franceză cu Premiul ”Archon Despérouses”.

A revenit la Bucureşti

După absolvirea studiilor a revenit la Bucureşti.

Între 1888 şi 1891 s-a aflat în suita reginei Elisabeta (poeta Carmen Sylva), admiratoare a talentului tinerei literate (”Dicţionarul general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române, la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

 Acesta a fost momentul începutului unei relaţii apropiate între ea şi regină, graţie căreia ascensiunea sa în lumea literară a fost, se spune, mult facilitată, scrie radioromaniacultural.ro.

A fost evident că, având aceeaşi înclinaţie artistică, regina a apreciat originalitatea tinerei scriitoare pe care a dorit să o susţină în carieră.

Elena Văcărescu avea un program extrem de stufos, desfăşurat între Palatul Regal din Capitală şi Castelul Peleş, trebuia să citească şi să creeze, ba mai mult, mergea alături de Elisabeta în călătorii solicitante la curţile princiare din Germania, Austria, Anglia sau Italia.

Viaţa alături de regină i-a prilejuit observarea vieţii Elisabetei, plină de obligaţii, responsabilităţi, şi nu de puţine ori, suferinţă, dar şi învăţăminte preţioase de viaţă şi subiecte de inspiraţie pentru creaţiile sale literare, personaje fiind, printre alţii, împăraţii Franz Joseph al Austriei şi Wilhelm al II-lea al Germaniei.

În anul 1889 publică „Rapsodul Dâmboviţei”, o culegere de cântece populare, apărută mai întâi în limba germană şi tradusă chiar de regină, apoi publicată în franceză, engleză şi italiană. Este momentul în care compoziţiile sale dezvăluie o personalitate artistică rafinată, aplecată către momentele marcante ale existenţei ţăranului român.

Amorul

În anul 1890, după o lungă perioadă petrecută pe lângă Familia Regală, Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, nepotul regelui Carol I, se îndrăgostesc nebuneşte, şi se hotărăsc să se logodească în secret, fiind sprijiniţi de Regina Elisabeta, care a şi obţinut consimţământul suveranului ţării pentru acest pas.

Elena nu era o femeie frumoasă, calitatea ei principală fiind şarmul, însă nici Ferdinand nu era un bărbat arătos, fiind descris ca având urechile mari, nasul coroiat, foarte timid şi întotdeauna aflat sub dominaţia lui Carol I.

La ceremonia logodnei, cuvintele Elenei Văcărescu, cea care ar fi urmat să devină regină a României, au provocat admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ“…