Ofițer în cadrul Direcției a V-a a Departamentului Securității Statului, Dumitru Burlan a fost, în cadrul mai multor misiuni, sosia președintelui Republicii Socialiste România. Fragmentul ales pentru astăzi descrie perioada, anterioară celei în care a ”interpretat” rolul lui Ceaușescu la apariții publice, în care Burlan avea misiunea de a proteja principalul obiectiv din acea vreme: casa unde locuiau soții Ceaușescu. Ce se întâmpla în spatele ușilor care nu se deschideau niciodată pentru muritorii de rând?
– Dvs. aveaţi în atenţie şi persoanele care deserveau familia prezidenţială?
– Desigur. Aceste persoane aflate în imediata apropiere a familiei Ceauşescu erau în permanenţă în atenţia noastră. Este o practică internaţională ca agenturile să încerce să racoleze astfel de persoane.
– Ce categorie de persoane?
– Din grupul de persoane care deservea familia rezidenţială făceau parte obligatoriu: un croitor, un bucătar, doi ospătari, o coa- feză, un doctor. Pe lângă aceştia, la casa prezidenţială mai existau şi alte categorii de personal precum: femei de serviciu, spălătorese, lenjerese, surori medicale, electricieni, administrator, operator de film…
– Operator de film, serios?
– În cadrul vilei (pe care o numeam „obiectiv”) exista o sală de proiecţie unde, în special, Elena Ceauşescu viziona diferite filme care intrau în ţară ca urmare a unor protocoale sau convenţii şi care nu puteau fi introduse în circuitul cinematografic din lipsă de duri. Familia Ceauşescu le viziona, după care, pelicula era returnată Arhivei Cinematografice.
– Cine mai viziona aceste filme?
– De obicei, în afară de familie, nimeni. Foarte rar se mai nimerea câte un invitat.
– Ce program avea acest personal de deservire?
– Cu siguranţă, persoanele din anturajul acestor lucrători din vila prezidenţială îi invidiau pe „fericiţii soartei”, pentru că au ajuns aşa aproape de familia Ceauşescu. În realitate viaţa acestora era un calvar. În primul rând, aveau un program de peste 16 ore. Elena Ceauşescu nu admitea ca acest personal să lucreze în ture, cu toate propunerile făcute de conducerea sectorului de Reprezentare şi din Direcţia noastră de a limita programul deservenţilor la 8 ore pe zi. Propunerile noastre au fost respinse de Elena Ceauşescu. Salariul era acelaşi ca în întreprinderi, beneficiau doar de un mic spor de 300-400 lei pe lună, orele suplimentare nefiind plătite. Cu ocazia unor vizite oficiale la nivel de şefi de stat, de regulă, la plecarea invitatului, personalul de deservire primea cadouri şi chiar valori. Cadourile le erau lăsate acestora. Mici cadouri din aur, de exemplu. Valuta însă, li se confisca. Se acordau prime în lei, mergând până la 500 de lei. Munca lor nu era niciodată apreciată la adevărata ei va loare. Se aflau într-un permanent stress. Elena Ceauşescu, pentru a verifica dacă femeile de serviciu au măturat sau spălat peste tot, punea semne, ca de exemplu: o bucată de scotch în cadă, iar sub covor, la mijloc, câte o frunză uscată. Când aveau câte o problemă personală aceştia evitau să se confeseze Elenei Ceauşescu sau şefului sectorului Reprezentare şi apelau la mine.
– Şi dvs. le rezolvaţi problemele lor?
– Nu. Dar cunoscând situaţia în care se găseau şi pentru a le face viaţa puţin mai plăcută, încercam să le rezolv aceste cereri. De exemplu, neavând posibilitatea să se aprovizioneze cu produse ali- mentare pentru casa, aproape în fiecare săptămână le procuram prin Întreprinderea de Aprovizionare şi Desfacere a Gospodăriei de Partid anumite produse ca: făină, mălai, cafea, ţigări, ness, carne, mezeluri… pe care le trimiteam la Restaurantul Tolstoi, iar ei când plecau, în jurul orelor 22.00 – 23.00, treceau pe acolo, le plăteau şi le luau acasă. Le mai rezolvăm şi probleme legate de locuinţă, medicamente, stagiul militar al copiilor, încadrarea unor membrii ai familiilor în serviciu, achiziţionarea unor produse electronice.
