În luptă a fost susţinut de oastea sa care nu depăşea 16.000 de oameni, căreia i s-a adăugat un corp de oaste transilvănean, comandat de Kiraly Albert, de circa 7.000 de oameni.
Inferioritatea numerică a forţelor sale l-a obligat să se retragă spre Bucureşti, apoi spre Târgovişte, pentru a se opri în zona subcarpatică, la Stoeneşti, unde spera să-şi poată regrupa şi reorganiza forţele, precum şi să realizeze joncţiunea cu ajutoarele din Transilvania.
Otomanii în frunte cu Sinan Paşa şi-au continuat înaintarea spre Bucureşti, unde au ridicat o fortificaţie la mănăstirea Radu Vodă, au ocupat Târgoviştea, unde au ridicat, de asemenea, o fortificaţie, pregătind transformarea ţării în paşalâc.
Cu ajutorul venit din Transilvania, din partea principelui Sigismund Bathory, al arhiducelui Maximilian, al domnului Moldovei, Ştefan Răzvan, care luase locul lui Aron Tiranul, şi al marelui duce de Toscana, Mihai Viteazul s-a întors împotriva turcilor.
Au fost eliberate, în scurt timp, oraşele Târgovişte (18 octombrie), Bucureşti (22 octombrie), Giurgiu (27 octombrie), aflăm din „O istorie a românilor”, Editura Meronia, 2007.
Turcii au fost nevoiţi să lase la nordul Dunării mulţi prizonieri şi prăzi bogate obţinute prin jaf, în Ţara Românească.
În noiembrie 1595, teritoriul Ţării Româneşti cunoştea momentul eliberării de sub dominaţia otomană.
Porturile de la Dunăre, inclusiv Brăila, reveneau, după mulţi ani de stăpânire turcească, la Ţara Românească. Hotarul ţării de la sud era din nou linia Dunării.
În anii următori (1596-1598), Mihai a continuat acţiunea antiotomană prin incursiuni la sud de Dunăre şi prin interceptarea oştilor tătare care se îndreptau spre Ungaria şi Banat, în ajutorul turcilor.
Citește și Circulația știrilor în Europa pe vremea lui Mihai Viteazul
