”Dumnezeu” intermediarul. Mesajul transmis de Ion Iliescu pentru Nicolae Ceaușescu: ” Eu sunt activist, şi asta am să rămân”

 

Din volumul de memorialistică ”Cronos autodevorându-se” semnat de Dumitru Popescu-Dumnezeu, unul dintre cei mai influenți oameni din Epoca de Aur, extragem astăzi un fragment senzațional.

În volumul al patrulea al cărții, fostul șef al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, îi dedică un capitol special lui Ion Iliescu. Fost demnitar în anii de început ai lui Nicolae Ceaușescu la conducerea țării, Iliescu a fost apoi mazilit și, spre sfârșit, era deja considerat drept unul dintre posibilii succesori la președinție, dacă era înlăturat Ceaușescu.

 

 

Similitudini în tratamentul aplicat unor utecişti  

 

 

”Este o simplă coincidenţă că foştii preşedinţi ai Uniunii Stu- denţilor Comunişti din România, Ion Iliescu şi Cornel Burtică (al doilea chiar i-a succedat în acest post primului), au fost îndepărtaţi de N. Ceauşescu din preajma sa de o manieră atât de radicală (primul bucurându-se, totuşi, de un regim mult mai blând)?

Oricum, cauzele dizgraţiei au fost cu totul altele, dar N.C. s-a ferit să le facă publice şi într-un caz şi în altul. Mişcările de cadre aveau parcă, la N.C., un caracter predestinat, căci altfel cum să explic faptul că, după mai bine de un deceniu, respectiv în 1971, C. Burtică i-a urmat iarăşi, în post, lui I. Iliescu, de data aceasta în importanta poziţie de secretar cu propaganda al partidului. 

Nu ştiu dacă şi Burtică şi-a ales postul, dar Iliescu da, cu siguranţă. În perioada când N.C. nu-l mai suporta pe Pompiliu Macovei la Ministerul Culturii şi înainte de a-i veni ideea să mă trimită pe mine acolo, a fost vehiculat pentru această funcţie numele primului secretar al UTC de atunci, trecut mult de vârsta membrilor acestei organizaţii.

Mai exact, eu i-am făcut propunerea lui N.C., şi nu la întâmplare, ci în cunoştinţă de cauză. Ne mai întâlneam câteodată (împreună şi cu Bujor Sion, şeful Secţiei de presă pe care o coordonam) cu soţiile, vedeam un film, stăteam de vorbă. Îmi plăcea cum evoluase I.I. (Ion Iliescu n.n.) ca intelectual – citea, avea contacte cu tinerii scriitori şi artişti într-o manieră nonşalantă, prietenoasă, îl vedeam deschis ideilor noi. Mă gândeam că ar aduce un aer proaspăt la minister, ar da un ton cordial relaţiilor cu oamenii de artă, destul de anoste pe atunci, şi că i-ar contura şi lui o perspectivă nu lipsită de atractivitate la acea vârstă.”

 

 

 

Cât de bine îl știa Ceaușescu pe Iliescu

 

 

”N.C. m-a ascultat şi a zâmbit amuzat, destins. Îl convinsesem. „Dar crezi că o să vrea?” m-a întrebat. Personal, nu vedeam vreun motiv de opoziţie. „Nu ştiu dacă îl cunoşti destul de bine, a adăugat cu acelaşi aer senin. Eu sunt de acord, a afirmat cu o leje- ritate pe care nu i-o mai remarcasem în discuţiile despre cadre. Vorbeşte cu el. Dar o să refuze. Cu siguranţă vrea să se întoarcă la Comitetul Central.”

Zis şi făcut. Am găsit o ocazie şi l-am abordat. În timp ce vorbeam, prezentându-i ministerul şi exprimându-mi convingerea că munca acolo i-ar veni ca o mănuşă, s-a întunecat la faţă. Nu mai văzusem penumbra aceasta pe chipul lui, de obicei iradiant.

Trăsăturile i se înăspriseră, avea o expresie de severitate ostilă, care m-a descumpănit. În faţa mea se afla alt om decât cel perceput de un deceniu şi jumătate. „În primul rând, a replicat cu un ton iritat, de om adânc jignit, de ce nu m-a chemat el? De ce te-a trimis pe tine să-mi faci propunerea?” Şi chiar aştepta un răspuns, explicaţii. Îmi cerea cam mult, în mod normal nu puteam vorbi în numele celui invocat. Cu toate acestea, am făcut-o, menţionând că eu doar îl tatonez, iar N.C. se rezerva pentru etapa a doua.

A acceptat oarecum raţionamentul şi s-a mai îmblânzit. Dar duritatea hotărârii deja luată rămânea neclintită. „Nu, nu mă interesează Ministerul Culturii, mi-a spus. Spune-i că singurul loc unde vreau să lucrez este Comitetul Central. Eu sunt activist, şi asta am să rămân.” 

Mi-am exprimat regretul pentru că pierdeam, văzând cu ochii, cea mai bună soluţie la ministerul încredinţat mie pe linie de partid. S-a destins şi el, a rostit câteva cuvinte conciliante şi cred că a râs. Acest incident n-a afectat normalitatea relaţiilor noastre, nu prea active şi cordiale, dar lejere, vag prieteneşti.

Când i-am transmis mesajul, N.C. a râs cu poftă, deloc surprins sau afectat, cu aceeaşi destinsă bunăvoinţă ca prima dată.

„Ţi-am spus că nu-l cunoşti. Bine! O să vedem ce facem. Am să stau de vorbă cu el.” Şi-acum mă uimeşte precizia intuiţiei, sau a documentaţiei, cine ştie, dovedită atunci de N.C. în cazul lui Iliescu.

Nu înţelegeam cum de mă situam eu atât de departe de realitate, de adevăratul I.I. Pusesem prea mult temei pe zâmbetele şi râsul lui, văzusem în el un om mai maleabil şi permeabil, accesibil, deloc încrâncenat, dezinteresat, dispus la concesii. Scăpa observaţiei mele psihologice alter ego-ul său. Lui Ceauşescu nu-i scăpa, el nu se lăsa iluzionat de poză, pătrundea esenţa. Probabil că aspiraţiile lui Iliescu se suprapuneau pe intenţiile sale, fiindcă la puţin timp după cele întâmplate, o plenară l-a desărcinat din funcţia de prim-secretar al UTC şi l-a ales secretar al CC cu propaganda.

Citește și cum a tranșat Ceaușescu disputa dintre doi mari actori.

Pentru ca după aproximativ un an să-i predea munca lui Cornel Burtică, iar el să se ducă, pentru dobândirea experienţei organelor teritoriale (aceasta a fost justificarea oficială a mutării, determinată de constatarea – târ- zie – că I.I. nu lucrase niciodată într-un domeniu concret, îndeplinind din cea mai fragedă tinereţe numai răspunderi de şef), ca secretar cu propaganda la judeţul Timiş. Şi-a păstrat locul în CPEx şi, după un timp, şi-a reluat ascensiunea, de data aceasta cu ponderea experienţei acumulate în… contactul nemijlocit cu munca de jos.

Citește și rezolvarea unei dileme legată de Ceaușescu și sarmalele cu mămăliguță.

Foto: evz.ro