În Scrisori către V. Alecsandri, Ion Ghica relata că Domnița poseda gustul frumosului, fiind o admiratoare a muzicii lui Mozart și a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller și Goethe.
Tot de la Nicolae Filimon știm că pe lângă sala principală a teatrului mai existau câteva cămăruţe – într-una dintre ele se serveau dulceţuri, rachiuri şi băuturi răcoritoare, la cererea publiclui, şi în alta aşteptau, pe durata spectacolului, slugile boierilor prezenţi în loje.
Lojile erau „tapetate cu postav roşu şi împodobite cu perdele de chembrică cu ciucuri albi”.
Domnitorul avea propria-i sofa, îmbrăcată în catifea, iar lojile din mijloc, pentru care se plătea un galben, erau destinate boierilor mari şi consulilor străini.
Teatrul de la Cișmeaua Roșie a ars pe 7 februarie 1825.
Ralu ne spune adio!
Deoarece tatăl ei își plătise domnia pentru trei ani și stătuse șase, domnița Ralu a trebuit să-l și să fugă de creditorii otomani. A trăit în Italia, iar în 1829 s-a stabilit la Atena, cu toată familia.
A finanțat mișcarea Eteria (o parte din avere fusese trimisă la Moscova încă de când tatăl ei era domn al Țării Românești) și a luptat pentru independența Greciei.
Ralu se trăgea din familia fanariotă Caradja. A fost fiica cea mai mică a domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea, domn al Principatului Valahiei (1812-1818) și a soției acestuia, Elena (născută Scanevi), fiica unui bancher din Constantinopol.
Formată în cultura europeană, a primit o educație aleasă: vorbea limbile greacă, franceză, germană și turcă.
După ce tatăl său a fost învestit domn, în septembrie 1812 a venit și Domnița Ralu în Țara Românească. Ruxandra, sora cea mai mare a Domniței Ralu, a devenit soția domnitorului Moldovei, Mihail Suțu al II-lea (1819-1821).
