Dezamăgirea regelui Ferdinand I în fața intereselor ascunse ale Aliaților
Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla țara noastră după Primul Război Mondial. Redăm mai jos notele istoricului militar.
Informat de Constatin Diamandy despre atmosfera din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, regele Ferdinand I adresează lui I.I.C. Brătianu o scrisoare prin care îşi exprimă dezamăgirea faţă de refuzul reprezentanţilor Marilor Puteri de a permite armatei române să pătrundă în Transilvania, spre linia de demarcaţie româno-ugară stabilită de Consiliul militar interlaliat la 12/25 februarie 1919, pentru a curma ,,mizeriile şi persecuţiile ” la care erau supuşi românii din partea ungurilor:
,,Ceea ce mi-a povestit nu este deloc reconfortant, nici încurajator şi regret că noi n-am acţionat în felul nostru acum 2 luni. Am fi putut atunci să înaintăm fără nicio dificultate până la linia de demarcare care ne-a fost trasată prin angajamentul din 26 februarie. Astăzi condiţiile militare s-au schimbat puţin în dezavantajul nostru şi, cu siguranţă, vom întâmpina o mai mare rezistenţă în înaintarea nostră. Li s-a lăsat timp ungurilor să se concentreze şi să se organizeze mai bine. Cu toate acestea, consider înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne.
În timpul ultimei vizie a generalului Franchet d`Esperey fusese convenit între noi să întreprindem o acţiune militară comună, care să pună capăt stării de anarhie care domneşte în Ungaria. Căzusem de acord asupra tuturor punctelor şi mişcarea trupelor ar fi început joia trecută, la 10 aprilie. Prin acţiunea aceasta, lunga aşteptare a populaţiilor româneşti din Transilvania s-ar fi sfârşit şi, o dată cu ea, toate persecuţiile şi tratamentele rele ale căror victime fuseseră zi de zi.
Misiunea generalului Smuts (Jan Christiaan Smuts, prim-ministru al Africii de Sud, negociator la Conferinţa de pace de la Paris, care a tratat cu guvernul de la Budapesta făcându-i concesii în defavoarea românilor, fără să se consulte şi cu guvernul de la Bucureşti – n.n) a schimbat considerabil toate aceste planuri frumoase. Radioul care ne-a pus la curent cu convorbirile duse cu un guvern anarhist, a produs indignare aici, cu atât mai mult cu cât noi eram aceia care aveam de suferit din această cauză. Cu un regret atât de profund încât ar putea să influenţeze sentimentele mele de loialitate faţă de toţi aliaţii noştri, trebuie să constat că încă o dată nouă ni se refuză ceea ce se acordă tuturor statelor formate în timpul războiului, cu populaţii care au luptat în rândurile duşmanilor noştri – iugoslavii, cehoslovacii, polonezii – în timp ce noi, România, cu toată alianţa noastră, noi n-am meritat să intrăm în luptă alături de cei care luptau pentru principiul naţionalităţilor. Cehoslovacii, polonezii au putut să ajungă, cu sprijinul Antantei, să ocupe teritoriile pe care le revendicau. Pe noi ne împiedică nu numai să avansăm până la limita fixată prin hotărârea din 25 februarie, dar chiar să punem garnizoane în Dobrogea care face parte totuşi parte integrantă din vechiul regat.
De ce această dublă măsură ? Ceea ce este o crimă pentru noi este un drept pentru alţii, care n-au făcut imensele sacrificii, care n-au suferit aşa cum am suferit noi, care n-au un rege care a sacrificat totul pentru voinţa şi relalizarea ideaului poporului său, care a smuls din inma sa dragostea pentru ai săi şi toate legăturile care puteau să-l aşeze de ţara lui natală, dar care nu este capabil să smulgă din aceeaşi inimă dragostea pentru poporul său şi speranţele supuşilor săi, care nu poate să se supună voinţei unei naţiuni întregi, când aceasta este în dreptul său. Situaţia care mi se crează prin aceste amânări continue începe să devină insuportabilă. Populaţiile din Transilvania au început să nu mai poată înţelege de ce trupele noastre nu mai înaintează, cu toate că zilnic sunt atacate de patrule şi de lovituri de tun. Ele se întreabă la ce bun s-a făcut unirea dacă toate mizeriile şi persecuţiile a peste un milion din fraţii lor trebuie să continue la nesfârşit. Tocmai pentru acest motiv în ultimul Consiliu de Miniştri am hotărât în unanimitate să nu mai aşteptăm şi să dăm ordin trupelor noastre să înainteze. Noi am fost sincer loiali faţă de prietenii noştri şi întotdeauna ne-am supus hotărârilor Conferinţei cu o răbdare îngerească, dar conştienţi de demnitatea nostră de stat suveran şi de rolul pe care suntem chemaţi să-l jucâm în Orient. Trebuie, de asemenea, să fim loiali şi faţă de fraţii noştri pentru a căror libertate am luptat”.
În final, după ce trupele ungare au atacat pe văile Someşului şi Crişului Repede spre Dej şi Cluj, armata română a trecut, cu aprobarea Aliaţilor, la contraofensivă, la 16 aprilie 1919.
