Deţinuţii politici și rezistența din munți
Momentul eliberării deținuților din epoca lui Dej a avut loc în valuri în perioada anilor 1962-1964 (ultimele decrete au fost emise în aprilie și iulie). Această eliberare a avut loc și datorită unor premise extrem de favorabile, precum: acest gest venea în completarea Declaraţiei de independenţă a PMR din aprilie 1964 şi semnifica, încă o dată, distanţarea simbolică a regimului de la Bucureşti de anumite practici de sorginte stalinistă-sovietică. închiși de mai bine de două decenii, ei nu mai constituiau un pericol pentru stat. Cu toatea acestea erau puși să semneze o declarație prin care erau obligați să nu divulge nimic din cele întamplate acolo.
Deţinuţii epocii Dej au prefigurat pe harta României o uriaşă geografie a suferinţei
În 1962 apar decretele prin care sunt eliberați deținuții politici, iar în 1974 au fost eliberați întru totul. După 1964 au loc arestări cu motivație politică. După anul 1975 erau închiși și pe motive de homosexualitate, comportament indecent, mulți dintre ei trimiși în sanatoriu etc.
În fața comunizării țării, populația a adoptat atitudinea aferentă și celorlate state din Europa: răscoale, greve, și nu în ultimul rând, rezistența în munți și păduri, care, începută în 1945 (se manifestă cu precădere în 1947) a durat până în 1960.
Cele mai importante grupuri au acţionat în zonele Munţilor Făgăraş — condus aici, din 1948, de către studentul Ion Gavrilă-Ogoranu şi, mai ales, în zona Muscelului, grup condus de doi foşti ofiţeri ai Armatei regale, Toma Arnăuţoiu şi Gheorghe Arsenescu — primul arestat în 1958, al doilea în 1960, ambii condamnaţi la moarte şi executaţi rapid.
Odată cu conștientizarea faptului că americanii nu vor declara război sovieticilor într-un viitor relativ apropiat, trupele de partizani, sau de haiduci, cum se autointitulau, au furnizat un număr extrem de mare de victime ale închisorilor de exterminare sau ale şantierului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Încă din 1944-45 încep să apară grupuri de persoane (10-25 persoane) care se vor refugia în munți, formând ceea ce s-a numit rezistența anticomunista din munți. Mare parte erau ofițeri, țărani, studenți și vor încerca să lupte, să stabilească o legătură între ele cu scopul de a înlătura comunismul din România. În zona munților greu accesibili erau oraganizate grupuri, precum: cel al studentului Ion Gavrilă Ogoranu din Munții Făgăraș, în zona Muscelului acționa un grup condus de doi foști ofițeri ai armatei regale: Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu. Alte grupuri au acționat în Bucovina: condus de Vladimir Macoveiciuc, Constantin Cenușă sau Gavril Vatamaniuc.
Ei se credeau a fi urmașii haiducilor, locuiau în cabane improvizate sau în locuințe semiîngropate.
Sunt puse foarte multe persoane pe urmele acestor grupuri. Elizabeta Rizea din
Nucșoara a susținut grupul din munți, a fost prinsă și a trecut prin niște torturi greu de imaginat. Ultimul haiduc prins a fost în 1962 în Munții Banatului.
