În București se mai afla și o tipografie, a lui Caracaș, scria rusul Ignatie Iacovenco, funcționar la consulatul rus din București, în scrisorile sale către cititorii ruși, publicate la Petersburg în 1828.
El sublinia: „Natura a dăruit în chip generos Valahiei toate cele de trebuință omului”.
În scrisoarea a zecea, cititorii ruși au putut afla numărul vitelor de gospodărie din cele 17 județe ale Munteniei. Cele mai bogate județe din vremea aceea erau Mehedinți și Buzău. În toată țara se găseau: 85.832 de cai, 169.778 boi, 181.066 vaci, 517.664 oi, 215.489 porci, 89.261 ștubeie cu albine.
În ceea ce privea împărțirea administrativă a „Valahiei Mari și Mici”, cum spunea Iacovenco, Brăila, Giurgiu și Turnu-Severin erau raiele turcești, iar între Prahova și Buzău se afla județul Secuieni, cu capitala la Bucov.
Ialomița avea capitala la Urziceni, Vlașca la Găești, Mehedinții la Cerneți.
Printre rânduri el insera și câte o explicație istorică de felul: Caracal a fost înființat de Antonius Caracalla la 216 d. Hr., cuvântul Craiova s-a format de la Craiu=Rege și iova=numele lui iov, rege bulgar care a înființat orașul la 1205.
Boierimea era compusă din trei categorii: neamuri, postelnici și mazili, la care se adăugau logofeții, polcovnicii și căpitanii însărcinați cu straja internă.
Apoi venea negustorimea, companiștii – un fel de negustori cu anumite privilegii – și ruptașii sau orășenii.
A treia clasă era formată din panduri, slujitori, surugi, vânători, pescari și podari.
Clasa a patra număra în sânul ei pe birnici, scutelnici și peslușici. Tot aici intrau stuparii, văvarii și morarii de pe la curțile boierești și ogrăzile mănăstirilor,
Clasa a cincea era compusă din țigani cu diferitele lor specializări: aurari, băieși, ursari, lingurari și lăieți.
Citește și Bâlci la Giurgiu în 1837. Imagini de excepție
