Gheorghe Gheorghiu-Dej a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962, dar și la sesiunea specială a MAN în București, la 27-30 aprilie 1962,
La plenara Partidului Muncitoresc Român din decembrie 1961, cu patru luni înaintea încheierii oficiale a colectivizării, Gheorghiu-Dej declara că în perioada maximei terori, în anii 1949-1952, au fost trimişi în judecată 80.000 ţărani, între care şi „ţărani muncitori”, dintre aceştia 30.000 fiind judecaţi în procese publice. Aceleaşi cifre le-a comunicat la Moscova, în octombrie 1961, în cuvântarea ţinută la Congresul PCUS.
După înlăturarea „deviaţioniştilor” din iunie 1952
Numărul acestora este în realitate mult mai mare, iar arestările şi procesele au continuat şi după înlăturarea „deviaţioniştilor” din iunie 1952.
Din documentele Procuraturii R.P.R. trimise Comitetului Central al PMR în anul 1960 rezultă că numai între anii 1950-1953 au fost condamnaţi 89.401 ţărani „pentru neîndeplinirea planului de cultură (adică nepredarea cotelor), dar şi alţi 80 007 pentru infracţiuni încadrate în articolul 183/1949: nedezmiriştiri, refuzul de a ieşi la lucru, furtul din avutul obştesc, speculă, practicarea ilegală a meseriilor şi comerţului sau… nestropitul pomilor şi viei, nevăruitul pomilor etc.
Evident că arestările au continuat şi după 1952, mai ales în anii 1958-1962, când ofensiva pentru colectivizare s-a reluat, iar rezistenţa ţăranilor a fost pe măsură.
Din statistica efectuată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului pe 93.000 fişe matricole penale rezultă că din totalul sentinţelor emise de tribunalele militare un sfert (24,9%) erau aplicate ţăranilor.
Doar 17% din condamnați erau chiaburi
După „originea socială”, 44,9% dintre condamnaţi erau ţărani mijlocaşi, 31% ţărani săraci, 17% chiaburi.
Marea majoritate (70,2%) erau neîncadraţi politic (fără partid), argument zdrobitor în favoarea faptului că era vorba de procese împotriva dreptului de proprietate şi a libertăţii de iniţiativă, aflăm din expoziţia „Recviem pentru ţăranul român. Ţăranii şi comunismul”, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, 2009.
Ţăranii şi comunismul
Au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii şi ruşii, cu secetele şi inundaţiile, cu „birăii” şi activiştii, cu birurile şi cotele. Au fost mereu învinşi şi învingători, căci sacrificiul lor a hrănit mereu continuitatea istoriei.
Lupta cu comuniştii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a luat distrus nu numai vieţile, ci şi rădăcinile. Fără pământ, ţăranii şi-au pierdut definiţia. Şi-au luat lumea în cap venind la oraş şi lăsând pământul şi gospodăria pe capul femeilor şi copiilor, iar recoltarea în seama studenţilor şi soldaţilor.
Cei rămaşi la lucrul câmpului au început să „fure” din avutul obştesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forţa).
Astăzi, jertfa ţăranilor răsculaţi în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmeriţele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale.
Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantinopolului.
Aşa cum picturile din Aya Sofia ilustrează o lume străină de cea de care urma să vină, ţăranii se proiectează în realitatea timpului nostru ca nişte martiri fără aureole. Răpuşi de glonţ sau de ideologie, sunt cele mai numeroase şi inocente prăzi ale comunismului, scria Romulus Rusan în 2009.
Istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul țăranilor trimiși în pușcării, dintre care 30.000 ar fi fost judecați public.
Crimele lui Ceușescu de la Vadu Roșca
Cea mai cunoscută revoltă a țăranior împotriva colectivizării a avut loc la 4 decembrie 1957 în satul Vadu Roșca, județul Vrancea. Represiunea a fost cumplită: nouă țărani au fost împușcați, patruzeci și opt au fost răniți, optsprezece au primit condamnări grele de închisoare.
Cel care a condus direct represiunea a fost Nicolae Ceaușescu – pe atunci general cu două stele în armată, șeful Direcției Superioare Politice a Armatei.
Mărturia lui Gheorghe Apostol
Represiunea țăranilor de la Vadu Roșca a luat prin surprindere conducerea Partidului Muncitoresc Român. Gheorghe Gheorghiu Dej – se pare – ar fi preferat alte mijloace pentru liniștirea țăranilor.
Cum a reacționat conducerea de la București, aflăm de la Gheorghe Apostol – un apropiat colaborator al lui Gheorghe Gheorghiu Dej: „Evenimentul s-a petrecut în 1957 la Vadu Roşca, Vrancea. Dej era bolnav la Timişul de Jos. Şi eu îi ţineam locul.
Şi mi se aduce la cunoştinţã de cãtre Ceauşescu cã în judeţul Vrancea sînt nişte acţiuni potrivnice cooperativizãrii. Şi cã el trebuie sã meargã acolo. “Du-te, dragã, du-te!” Şi a plecat la Focşani. S-a-nţeles cu Drãghici ca sã-i punã la dispoziţie un detaşament al Securitãţii.
Ce s-a întâmplat la Vadu Roşca?
La Vadu Roşca toate încercãrile fãcute de Comitetul judeţean sau regional, cum era atunci, nu i-a convins pe ţãrani sã intre în cooperativa [agricolă] de producţie. A fost imobilizat primul secretar, i-au spart cauciucurile, sã n-aibã cu ce sã plece, sã rãmînã în comunã la ei. Şi-a plecat ãla pe jos.
Şi s-a dus Ceauşescu sã facã ordine. Țãranii erau foarte bine organizaţi. Când Ceaușescu a plecat din Focşani cu trupa de securitate dupã el, țăranii din Vadu Roșca au fost anunţaţi. Şi s-au mobilizat cu ce-au gãsit : cu furci, cu topoare, cu unelte agricole.
Şi l-au aşteptat. Era o singurã intrare în comuna asta, o comunã micã pe malul Siretului. Țăranii s-au așezat astfel: cei bãtrîni mai la spate, pe urmã erau de vîrstã mijlocie, apoi tineretul, copiii şi femeile. Copiii împreunã cu femeile în primele rînduri.
Ceaușescu s-a dat jos din maşinã şi a început sã intre în vorbã cu ei. Cã a auzit că se opun cooperativizãrii… cã altã cale nu existã pentru ţãrãnimea românã, cã sunt multe avantaje pe care ţãranii le pot obţine dacă lucează mecanic pãmântul cu sprijinul statului prin SMT-uri, ş.a.m.d.
Şi ţãranii au spus:
„Deocamdatã, noi mai aşteptãm. Cînd o sã hotãrâm noi, vã anunţãm”. Ceauşescu nu s-a lãsat. A început sã se cam rãsteascã la ei. Țăranii i-au spus: „Tovarãşe sau domnule, cum i-o fi spus, noi nu mai stãm de vorbã cu dumneata! Dumneata nu ştii sã stai de vorbã cu oamenii.” Ceaușescu a cerut ca toatã lumea să se întoarcă la locuinţele lor. „Nu, d-ta te duci acasã! Noi suntem acasã. Comuna e a noastrã. D-ta eşti strãin de comunã, d-ta pleci!”
Şi s-au încins lucrurile. Atunci [Ceaușescu] a dat dispoziţie plutonului de securitate să se aşeze în linie de tragere.
La prima salvã [trasă] în sus, ţãranii trebuiau sã se retragă în comunã, fiecare la casele lor. Țãranii nu s-au retras.
A tras a doua salvã. Țãranii nu s-au retras. Nici la a treia salvã țãranii nu s-au retas.
Și atunci [Ceaușescu] a hotãrît sã tragã [în țărani]. Şi-a murit un numãr de cetãţeni în comuna asta. A venit Drãghici şi m-a informat cã s-a întîmplat ceva la Vadu Roşca.
Era sã fie omorît Ceauşescu.
„Cum, mă?” „Uite-aşa, uite-aşa…” Şi povesteşte ce spun eu. Eu l-am anunţat imediat pe Dej. A venit Dej imediat la Bucureşti. Şi-a avut loc o şedinţã în cinci persoane: Dej, Pârvulescu, Drãghici, Ceauşescu şi cu mine. Şi Ceaușescu a arãtat cã el era sã fie linşat. Că a fost în legitimã apãrare, că a trebuit sã ia mãsura asta [să tragă] ca sã scape cu viaţã.
Dej era hotãrît sã-l scoatã din funcţie. Dar a intervenit Pârvulescu, zicînd cã dacã omul a fost în legitimã apãrare… Era mai bine sã-l lãsãm sã moarã?! Mai bine sã moarã ţãranii decât el! L-a susţinut şi Drãghici.
Eu am spus cã nu putem fi de acord cu asemenea poziţie. Totuşi s-a tras în oameni! Nu ştia care-i situaţia acolo? Cã doar el se ocupã de agriculturã şi Drãghici se ocupã de probleme interne, de Securitate.
Nu ştiau care e situaţia acolo? De ce am provocat pe ţãrani?
Dej a fost de acord cu poziţia mea și a promis că va lua o hotãrîre. Însã hotãrîrea nu s-a mai luat. Așa am intrat în conflict deschis cu Ceaușescu”. (Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Ioan Scurtu, Virginia Cãlin, 1994)
