Evenimentul Istoric > Articole online > Colectivizarea forţată a agriculturii. Una dintre cele mai violente reforme ale comuniştilor în România
Articole online

Colectivizarea forţată a agriculturii. Una dintre cele mai violente reforme ale comuniştilor în România

Acum 71 de ani (1949), între 3 şi 5 martie, în cadrul unei plenare a CC al PCR, s-a hotărât trecerea la cooperativizarea agriculturii. Deşi documentul din martie 1949 vorbea despre respectarea liberului consimţământ, adeziunile ţăranilor s-au făcut, de cele mai multe ori, prin forţă sau presiune psihică, mulţi ţărani plătind cu închisoarea faptul că s-au opus cooperativizării, comentează RADOR.

Contextul

La jumătatea secolului trecut, majoritatea populaţiei României locuia în mediul rural, ţărănimea reprezentând în 1948 aproximativ 75% din populaţia ţării.

Primul guvern procomunist venit la putere la presiunile Moscovei, la 6 martie 1945, a avut pe agendă, între priorităţi, problema agrară.

Reforma agrară din 1921 a contribuit la consolidarea clasei de mijloc a ţărănimii, conducând la dinamizarea relaţiilor agricole, deşi multe elemente ale subdezvoltării au continuat să persiste.

La scurt timp după instalarea Guvernului Petru Groza a fost adoptă Legea 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, măsură care a contribuit la schimbarea opticii asupra societăţii rurale.

Interesul direct al autorităţilor s-a concentrat asupra gospodăriilor cu mai puţin de 5 ha. Muncitorii agricoli fără pământ au fost împroprietăriţi în dauna marilor proprietari, cei din urmă fiind expropriaţi până la limita de 50 ha.

Rezultatele negative nu au întârziat să apară deoarece dislocarea marilor proprietăţi a îngreunat aplicarea metodelor agrotehnice şi a mecanizării, contribuind la scăderea drastică a producţiei agricole, scrie IICCMER.

Pregătirea terenului

În paralel cu reforma agrară, propaganda a încercat să creeze tensiuni sociale între ţăranii săraci și cei înstăriţi, ultimii fiind stigmatizaţi sub denumirea de „chiaburi”.

Totuşi, strategia comuniştilor de a obţine adeziunea politică a ţărănimii sărace a dat rezultate minime la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, deoarece, în ciuda piedicilor, electoratul a votat masiv cu partidele anticomuniste, scrie sursa citată.

În arsenalul folosit pentru impunerea colectivizării, o mare însemnătate au avut-o cotele de colectare, impuse proprietarilor de pământ începând cu 1946.

Produsele agricole strânse din cote au fost utilizate pentru alimentarea oraşelor, pentru sprijinirea politicii de industrializare a ţării şi pentru plata despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică.

În subsidiar măsura a fost una și cu caracter punitiv: zdrobirea rezistenţei sătenilor înstăriţi, ruinarea gospodăriilor ţărăneşti individuale în general, şi determinarea oamenilor să să adere la sistemul gopodăriilor colective pentru a scăpa de cote, chiar dacă o făceau cu preţul pierderii pământului.

Anul 1949 a fost decisiv pentru politica agrară a guvernului.

Prin Decretul 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea Nr. 187 din 1945, exploatările agricole moşiereşti, fermele model cu întregul lor inventar, expropriate în baza Legii 187 din 1945, treceau în proprietatea statului, acestea urmând să stea la baza viitoarelor G.A.S.-uri (Gospodării Agricole de Stat).

Primul articol anunţa intenţia actului normativ, aceea de a „împiedica acţiunea de sabotare a planului de însămânţări şi a producţiei agricole”, menţiune care va face posibil un şir nesfârşit de abuzuri şi înscenări.

Proprietarii nu puteau să conteste în instanţă exproprierile întrucât, prin Legea 177 din 7 iunie 1947, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare sunt considerate acte de guvernământ”.

Legislaţia de sprijin

Au fost emise tot felul de legi, decrete  care identificau o infracţiune aproape în orice activitate a ţăranului. De exemplu, Decretul nr. 183 din 30 aprilie 1949, care “califica drept infracţiune dosirea, distrugerea ori denaturarea produselor sau mărfurilor, pedepsele variind de la 5 la 15 ani de muncă silnică şi amendă între 50.000 şi 100.000 de lei.”  

Tentativa se pedepsea ca infracţiunea consumată : “Complicii şi tăinuitorii se pedepsesc ca şi autorii.”

Acest decret a reprezentat, de altfel, baza pentru o serie întreagă de condamnări care s-au pronunţat în acei ani pentru nepredarea cotelor, iar lui i s-a adăugat ulterior Decretul nr. 312/1949, care prevedea confiscarea averii şi în baza căruia s-au efectuat o serie de rechiziţii de produse, bunuri şi confiscări de pământuri, în cazul nepredării cotelor.

Propagandă

Eliminarea proprietăţii private reprezenta o formă directă prin care se exercita un control asupra individului. Propagandiştilor li s-a rezervat un mare rol în „lămurirea” sătenilor cu privire la necesitatea colectivizării. Acţiunea lor sprijinită de presă şi radio a fost de la început sortită eşecului din cauza discrepanţei dintre propagandă şi realitate. 

Înfăptuirea

Toate aceste abuzuri au dus la anihilarea independenţei ţărănimii, inclusiv a celei sărace. Răscoale ţărăneşti au izbucnit în mai multe zone ale ţării. Miliţia şi Securitatea au fost trimise să înăbuşe protestele, acţiuni soldate cu morţi şi răniţi, arestări masive, condamnări la ani grei de închisoare şi deportări. 

După perioada de avânt al procesului de colectivizare dintre anii 1949-1952, când s-au înfiinţat un mare număr de GAC-uri (Gospodării Agricole Colective), a urmat o stagnare, cu motivaţii conjuncturale, de ordin intern şi extern.

Din 1956 procesul colectivizării a fost accelerat. Ţăranii au reacţionat prin noi revolte de-a lungul anilor 1957-1960, lichidate prompt de autorităţi, aminteşte IICCMER. 

După treisprezece ani de terorizare și sărăcire a țăranilor, colectivizarea a fost, în sfârșit, declarată de Gheorghiu-Dej ca încheiată la 27 aprilie 1962, în fața a 11000 de țărani, îmbrăcați în costume naționale, aduși din toate raioanele și regiunile țării!

Rezultatele anunțate de Dej în discursul ținut în plenul Marii Adunări Naționale: 96% din suprafața arabilă a țării și 3.201.000 familii au fost cuprinse în structurile colectiviste, scrie memorialsighet.ro.

Consolidarea regimului îi făcea pe liderii comunişti să creadă că „În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe si sate”.

Deportările

Printre cele mai importante măsuri cu caracter represiv îndreptate împotriva ţăranilor s-au numărat deportările şi dislocările de populaţie. Măsura deportării şi a dislocării s-a folosit adesea, în special ca măsură represivă în urma revoltelor şi a mişcărilor de protest ale ţăranilor, se arată într-un studiu al lui Cosmin Budeancă, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, citat de Jurnalul naţional.

Spre exemplu, în vara anului 1949, au fost evacuate 236 de familii din regiunile Arad, Bihor, Baia Mare şi Sibiu, iar în vara anului următor, alte 94 de familii din judeţele din sudul ţării, ca urmare a revoltelor de aici.

Dar cel mai mare val de deportări a avut loc în iunie 1951, când peste 12.000 de familii, respectiv peste 43.000 de persoane, din peste 250 de localităţi din zona frontierei de vest a României, au fost deportate şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Chiar dacă nu se cunosc cifre exacte, numărul celor care au fost deportaţi în Bărăgan, în Dobrogea sau în alte zone din ţară în perioada 1949 – 1962 este estimat la aproximativ 200.000 de persoane.

Colectivizarea-represivă în cifre

“Pentru o mai bună ilustrare a nivelului la care a ajuns represiunea politică îndreptată împotriva ţăranilor în acei ani, menţionăm că între 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 şi 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări. Dintre aceştia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.

Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.

În această perioadă au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi. Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din partea ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962).

(…) Între anii 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii. În majoritatea cazurilor, victimele erau expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia”, se arată în studiul lui Cosmin Budeancă, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

NOTĂ: La Memorialul Sighet, Sala 18 prezintă imagini din toți acești ani de îngenunchere și reprimare a țărănimii. Ca un simbol, în mijlocul sălii este figurată o brazdă permanent înverzită, care simbolizează în același timp pământul viu și liber, dar și mormântul celor care s-au jertfit pentru el.

Registration

Aici iti poti reseta parola