Definiția corectă a evenimentelor din 1989: ” revoltă populară și lovitură militară”. Autopsia ”Dosarului revoluției”

 

Încă din decembrie 1989 se lansează de către Silviu Brucan (reprezentantul Comisiei pentru externe și presă) o propagandă revoluționară de partid și de stat cu temele: ”Revoluția tineretului”; ”Armata e cu noi”; ”Securitatea îl apără pe Ceaușescu”; ”Securitatea care l-a ostracizat pe Iliescu”; ”securiștii-teroriști”; ”vidul de putere”, ”emanația”; Consiliul Frontului Salvării Naționale = Frontul Salvării Naționale.

Istoricii americani și europeni, precum și câțiva istorici români au lămurit evenimentele din decembrie 1989. Termenul ”revoluție” este aplicat doar procesului de liberalizare declanșat în URSS de Mihail Gorbaciov, încurajat de Occident și care a determinat schimbări ale regimurilor comuniste vechi (URSS, Ungaria, Bulgaria) și revolte populare împotriva regimurilor care refuzau să cedeze Puterea (RDG, Cehoslovacia, România). Polonia era deja pe calea propriei reforme. Conceptul folosit de Istoriografia mondială este astăzi ”Revoluția europeană din 1989”, ca fenomen de ansamblu petrecut între 1987 (Summit-ul Washington) și 1991 (dispariția URSS). Folosirea expresiilor ”Revoluția din Cehoslovacia, din RDG, din România…” este forma populară particularizată a fenomenului general, cu sensul de ”aspecte/desfășurări naționale ale Revoluției europene”, dar care sunt  în continuare vehiculate curent, cum spunea Ion Cristoiu, ”din motive de lapidaritate jurnalistică” și, bineînțeles, din interese personale și de grup.

 

Cine a lansat temele ”Revoluția tineretului”; ”Armata e cu noi”

 

Istoriografia operează cu categoria procesului istoric, deoarece revoluțiile sunt fenomene cu desfășurare complexă pe o anumită durată, și nu se petrec într-o zi sau într-o lună, cum se afirmă la noi amatoristic ”Revoluția din decembrie 1989”, evenimentele din România fiind parte a unui proces istoric determinant început cu ani în urmă în URSS și continuat în anii 1990 – 1991. Procesul revoluționar din România s-a desfășurat între 14 decembrie 1989 (tentativa de la Iași) și 20 mai/19 iunie 1990 (primele alegeri libere și confirmarea în Parlament a rezultatului).

În interiorul procesului revoluționar (de schimbare a regimului politic) s-au petrecut mai multe fapte istorice: tentativa de la Iași; revolta populară de la Timișoara; represiunea de la Timișoara; revolta populară de la București; represiunea de la București; lovitura de stat militară din dimineața de 22 decembrie 1989; preluarea controlului de către Armată; încredințarea puterii politice provizorii de către toate ministerele de forță grupului condus de Ion Iliescu (ședința MApN, orele 16.00 – 16.30); declanșarea diversiunii teroriste (programele Televiziunii; ”apa otrăvită; ”explozie nucleară la Pitești”; ”elicoptere sub autostradă”; ”tuneluri și clădiri cu pereți dubli”; ”forțe libiene, palestiniene, orfanii lui Ceaușescu” etc.); declanșarea ”fenomenului terorist” (atacuri militare simulate; foc diversionist și foc aleatoriu; trimiterea prin ordine separate a unor forțe militare ale Armatei și Securității în locații unde să se confrunte – cazurile documentate Otopeni, triaj Buzău, cimitirul Ghencea, Piața Sfatului Brașov, sediul MApN – Trosca); execuția soților Ceaușescu (semnalez că Adunarea naționalăa Franței a declarat oficial execuția lui Nicolae Ceaușescu ”asasinat politic”); ședința CFSN din 27 decembrie, în care sunt confirmate conducerea provizorie a lui Ion Iliescu șiguvernarea executorie, nu executivă, a Cabinetului Petre Roman (1); transformarea FSN în partid cu păstrarea Puterii (23 ianuarie 1990); revolta ofițerilor și manifestațiile Opoziției; mineriada din 14 – 15 iunie 1990; ședința Parlamentului din 19 iunie 1990 de confirmarea alegerii Președintelui.

Încă din decembrie 1989 se lansează de către Silviu Brucan (reprezentantul Comisiei pentru externe și presă) o propagandă revoluționară de partid și de stat cu temele: ”Revoluția tineretului”; ”Armata e cu noi”; ”Securitatea îl apără pe Ceaușescu”; ”Securitatea care l-a ostracizat pe Iliescu”; ”securiștii-teroriști”; ”vidul de putere”, ”emanația”; Consiliul Frontului Salvării Naționale = Frontul SalvăriiNaționale. Simultan, o grupare revoluționară lansează lozincile ”Revoluția anticomunistă de la Timișoara” și ”Revoluția anticomunistă din România”(la Alegeriledin 20 mai,  Ion Iliescu a obţinut 70% din voturi în judeţul Timiş, 74% la Cluj şi 77% în Bucureştii „zonei libere de comunism” din Piaţa Universităţii. În municipiul Timişoara, Ion Iliescu a obţinut 57% din voturi).

Confuzia principală este asupra loviturii militare din dimineața de 22 decembrie 1989 (gen. Stăculescu și a MStM, începând cu ora 10.07), care l-a lăsat pe Nicolae Ceaușescu fără prerogativele de comandă, a încercat să-l rețină la Snagov, apoi să-i doboare elicopterul și în sfârșit l-a arestat sub pază militară la Târgoviște. Din punctul de vedere al Istoriografiei, acțiunile conducerii Armatei împotriva lui Nicolae Ceaușescu sunt fără dubiu și se încadrează subcategoriei istorice lovitură de stat militară (evident, dată sub presiunea revoltei populare). Noul ministru al Apărării, gen. Stănculescu (anunțat internațional cu această calitate la ora 16.30) organizează ședința de la sediul MApN (începând cu ora. 16.00), la care reprezentanții instituțiilor de forță: Ministrul Apărării, șeful Marelui Stat Major și alți generali, șeful Inspectoratului general al Miliției, șeful Direcției I a Securității, șeful Trupelor de Securitate, Procurorul general, ministrul Justiției, șeful Gărzilor patriotice), îl recunosc pe Ion Iliescu drept continuator politic al lui Nicolae Ceaușescu și preluarea Puterii de către Frontul Salvării Naționale (anunțată internațional la ora 16.30 și recunoscută imediat de Ambasada URSS la București).

 

”Propagandei revoluționare de partid și de stat”

 

Confuzia ”revoluție sau lovitură de stat” – care continuă să circule, deși istoricii au arătat clar că lovitura militară a fost parte a procesului revoluționar, nu substitutul său -, este rezultatul continuării propagandei revoluționare de partid și de stat, după ce în presa din Franța s-a declanșat, începând cu 1 ianuarie 1990, campania ”Lovitura de stat din România”, iar gazetarul Ion Cristoiu deschide acest subiect în presa română („22 decembrie 1989 – o după amiază cu prea multe întrebări”, publicat în revista EXPRES la 23 februarie 1990). Proiecția mediatică a propagandei ”revoluție sau lovitură de stat”a avut și are scopul de a intimida, compromite (”securiști”, ”turnători”, ”vânduți străinătății”) și acuza gazetarii și istoricii (Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, Florin Abraham, Florian Banu, Marius Oprea, Adrian Pop și Alex Mihai Stoenescu) care au afirmat/dovedit existența – decisivă, pentru constituirea noii puteri – a loviturii militare, prin dezinformarea voită că aceștia ”nu recunosc revoluția” și că înlocuiesc revoluția cu lovitura de stat ( ”kaghebistă”, ”sovietică”, ”dâmbovițeană”). Prin urmare, esența dezinformării este: ”revoluție sau lovitură de stat”, deși gazetarii și istoricii au precizat clar: revoltă populară și lovitură militară. Forța propagandei, (întreținută de Institutul Revoluției, de unii ”istorici” partizani și de propagandiști comuniști deghizați în democrați), care speculează sentimente populare (”mândria de a face o revoluție”; ”eroismul poporului român”, ”meritele tineretului”, ”victimele”, ”drepturile revoluționarilor”, ”dușmanii revoluției care vor să ia pensiile mamelor care și-au pierdut copiii”, populismul) este mult mai mare decât vocea gazetarilor și istoricilor lucizi.

Televiziunile continuă să întrețină această confuzie prin enunțuri  și obișnuințe amatoristice: ”Evenimente controversate”; ”Nu știm ce a fost”; imagini neexplicate; imagini de la București, ca fiind de la Timișoara; invitarea an de an pentru a comenta a acelorași incompetenți, propagandiști și diversioniști, deși există un adevăr istoricdemonstrat (dar nu citesc, nu se documentează din opera istoricilor profesioniști). Ele nu par a crede adevărul istoricdeja enunțat, deoarece fac în continuare confuzia între istorici profesioniști (care respectă principiile, criteriile și normele Științei istorice) și diferiți comentatori, unii cu diplome de absolvenți ai unor Facultăți de Istorie,  care își dau cu părerea sau promovează teorii subiective, de cele mai multe ori politice și de propagandă. Televiziunile par să aștepte stabilirea adevărului judiciar printr-o sentință.

 

Justiția în fața unei dileme: Îi condamnă pe cei care i-au încălcat drepturile lui Ceaușescu, dar au eliberat țara de o dictatură?

 

 

”Dosarul Revoluției” de astăzi (2016 – 2019) este o acțiune judiciară determinată de cererea CEDO (obținută prin efortul dlui Mărieș) de a se judeca încălcarea drepturilor omului în decembrie 1989. Rechizitoriul Parchetului Militar este nevoit să se limiteze la această infracțiune, deși existența ei nu a fost izolată, ci consecința unei serii de infracțiuni penale: Constituirea de grup infracțional; diversiune mediatică și teroristă în scop de putere; crimă și instigare la crimă; trădare de țară (Art.155 Cod Penal, chemarea de trupe străine în țară); distrugeri; asasinat.  Aceste infracțiuni grave, prin efectul blocajului politic de ani de zile și al întârzierilor Justiției, au fost prescrise. Practic, Justiția nu este chemată să judece evenimentele infracționale din decembrie 1989, ci măsura în care au fost încălcate drepturile unor cetățeni, aproximativ 5000 (așa cum corect a precizat avocatul Laura Beleca:„Nu sunt martori, este vorba despre persoanele vătămate ce au calitate în cauza aceasta”, Evenimentul Zilei, 29 noiembrie 2019).

 

 

 

 

Legitimitatea populară 

 

Parchetul Militar s-a aflat în situația delicată de a cerceta, după 30 de ani de la evenimente și în condițiile sustragerii, ascunderii și distrugerii sistematice de probe (adică alte infracțiuni penale prescrise), numai fapte care s-ar putea dovedi ca fiind de încălcare a drepturilor omului. Or, principala încălcare a  drepturilor omului –  clară, indubitabilă pentru oricine – este ”Procesul de la Târgoviște”, ceea ce pune Justiția în fața unei dileme firești: Îi condamnă pe cei care, e adevărat, i-au încălcat drepturile lui Ceaușescu și l-au asasinat, dar au eliberat țara de o dictatură? Totuși, înlăturarea regimului s-a făcut și cu alte, multe, victime, apărute după ce Nicolae Ceaușescu a fost înlăturat de la Putere prin revoltă populară și lovitură militară. Problema este că noțiunea de proces revoluționar, de revoluție, este doar istoriografică, iar Justiția trebuie să încadreze faptele într-un paragraf de lege. Doar Dreptul constituțional face referire la legitimitatea populară (în Istoriografie: legitimitate revoluționară), care oferă anumite drepturi limitate noii conduceri și care legitimitate a fost încălcată de grupul Iliescu în mai multe rânduri (Prof. univ. dr. Cristian Ionescu, Instituţii politice şi Drept constituţional, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, p. 254: ”Frontul Salvării Naţionale nu întrunea caracteristicile unui orga­nism exercitând prerogativele de comandă sau de decizie statală, nu era învestit cu atribuţii de autoritate implicând exercitarea forţei, a controlului social specific puterii de stat”).

Fotografiile sunt realizate de DINU LAZĂR

Adevărul istoric și cel judiciar

 

 

Din acest punct de vedere al diferenței între adevărul istoric și adevărul judiciar, Procesul ”Dosarului Revoluției” va trebui să ajungă, inevitabil, la diferențierea traseului revoltei populare (”revoluția”, cum îl numesc organizațiile revoluționare) de traseul loviturii de stat militare, în condițiile în care adevărul istoric demonstrează că traseul loviturii de stat s-a îndreptat împotriva revoltei populare după răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu de la putere de către Armată (petrecută între orele 10.07 – anularea ordinelor de represiune date de Ceaușescu și Milea,  și 13.30 – emiterea de către gen. Stănculescu și MApN a ordinului oficial de deposedare a lui Ceaușescu de prerogativele de conducere) și după confirmarea succesiunii (ședința instituțiilor de forță de  la MApN). Atâta timp cât Justiția va admite că Puterea provizorie FSN a încălcat principiile de Drept ale legitimității populare definite de Dreptul constituțional (preluarea ilegitimă a Puterii de către un partid – FSN, în locul Puterii provizorii – CFSN; organizarea ilegitimă a acțiunilor de forță împotriva Opoziției politice; împărțirea discreționară a ponderii în CPUN, 50% FSN – 50% restul; încadrarea fenomenului ”Piața Universității” – ca reacție la abuzurile arătate – și a Mineriadei din iunie 1990  – cu angajarea unor forțe civile împotriva manifestanților – în perioada procesului revoluționar, al legitimității populare), judecarea infracțiunilor de încălcare a drepturilor omului cerute de CEDO devin clare.

 

”Grup politico-militar”

 

 

De altfel, pentru a putea da curs cererilor persoanelor vătămate, Parchetul Militar a fost nevoit să întocmească un Rechizitoriu care leagă – firesc și documentat -, faptele care au provocat vătămări (adică toate infracțiunile grave arătate mai sus) de cauza limitată a procesului (încălcarea drepturilor omului). Prin urmare, demonstrația cu probe de către Parchetul Militar a constituirii unui ”grup politico-militar” care a avut responsabilitatea faptelor, atât a celor benefice, cât și a celor infracționale, petrecute în decembrie 1989, este logică și nu este vorba de nicio ”confuzie”, ”lipsă de responsabilitate”, ”lipsă de temei” etc., ci de o dificilă și proastă organizare a procedurii.

 

După ce adevărul istoric prezentat de istorici (lovitură de stat în interiorul procesului revoluționar)  a fost confirmat anul acesta de Academia Română (Istoria românilor, vol.II, Ed. Academiei Române, București, 2019: ”O lovitură de stat care s-a aflat mai degrabă sub semnul improvizaţiei.Autorii acelei acţiuni au fost dintre liderii comuniști,unii retrași din activitatea politică și alţii aflați în rezerva nomenclaturii epocii”, p. 475, și ”puterea comunistă a fost înlăturată printr-o lovitură de stat improvizată rapid, fiind precedată de o mișcare de protest în stradă a populației din principalele orașe ale țării”,  p.476), Justiția este chemată să ofere un adevăr judiciar. Ea poate să confirme sau să infirme adevărul istoric (de exemplu, în proces să aflăm dacă au existat teroriștii și cine au fost ei).

Pentru Istorie, o sentință care confirmă încălcarea drepturilor omului este nesemnificativă și va permite doar afirmația că ”în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au fost încălcate drepturile omului”. E cum ai spune că ”în intervenția americană din Panama au fost încălcate drepturile omului”. Asta spunea și Ceaușescu.

 

 

Un document istoric

 

Indiferent de sentință sau dacă se va da vreodată, Rechizitoriul Parchetului Militar este documentul istoric, deoarece conține, ca document oficial emis de o instituție a statului,  probe judiciare indubitabile, o coerență a desfășuării faptelor și a  consecințelor, o sursă veridică a stadiului maxim al cunoașterii evenimentelor din decembrie 1989.

 

Notă:

Istoricul Alex Mihai Stoenescu, colaborator al Evenimentului Zilei și al revistei Evenimentul Istoric, este considerat unul dintre cei mai documentați oameni privind evenimentele din Decembrie 1989. El a scris un număr impresionant de studii privind evoluțiile din acea perioadă, documentate atât prin descoperiri de arhivă cât și prin interviuri maraton cu participanți activi.

Parteneri