„Eram singurul copil de român în clasele primare, la școala maghiară.
Mergeam greu că nu știam boabă ungurește.
Pe lângă chinurile impuse de „limba statului” trebuia să suport și izbucnirile șovinismului.
Când în timpul prelegerii comiteam vreo „infracțiune contra ordinii stabilite”, schimbând idei, ori nasturi cu vecinii, severul domn Pataky se repezea la mine.
Mă țuțura de șuvița de păr de lângă ureche, scrâșnind: „Te învăț eu la ordine, măi Nicolae”.
Nicolae însemna „Valah”.
„vad Olah, budos Olah”
Limba am învățat-o cam primitiv. Durere, cu „ordinea” am rămas veșnic în conflict.
În timpul jocurilor, colegii mei îmi completau educația sentimentelor de dragoste pentru limba și cultura oficială.
Nu era zi ca în sferturile de oră libere să nu mi se adreseze încurajatoarele formule de asimilare: „vad Olah, budos Olah” etc., adică „Valah sălbatic, Valah puturos”.
Ceea ce însemna că a fi Valah este o nenorocire, a fi maghiar, o mândrie și fericire.
Cum însă nu rămâneam dator cu ripostul verbal și manual, încăierarea izbucnea și, bineînțeles, patriotismul meu sincer maghiarofil sporea pe socoteala hainelor sfâșiate și în proporție directă cu gravitatea insultelor încasate.
Deputat la Budapesta
Ajungând, după 24 de ani de la frecventarea școlii maghiare, deputat în Camera din Budapesta, mulțumită eroismului alegătorilor cercului Ighiu, stăpâneam întregul arsenal de terminologie limbistică maghiară încât din momentul prim am putut satisface datorinței mele de parlamentar.
Regulamentul Camerei oprea categoric citirea discursurilor.
Dar nici nu corespundea firii mele să prepar și să memorez vorbiri.
Fosta școală maghiară, atât de excelentă de mi-a gravat creierii, abia în câțiva ani ai copilăriei, toată comoara lexicală și gramaticală ungurească?
S-a coborât asupra mea Duhul Sfânt al Dumnezeului Maghiar special?
Dispun eu de talentul unui meofanti? Explicația este simplă.
Orientarea temeinică în labirintul limbii, folclorului, literaturii și istoriei ungare le datoram gimnaziilor nemaghiare din Bistrița și Brașov.
