Crucea şi Pomul Vieţii
„Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă în primul rând că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paşti este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci celei de viaţă făcătoare. De ce? Pentru că păcatul neînfrânării (nepostirii) şi neascultării lui Adam se vindecă prin înfrânare sau postire faţă de cele materiale şi prin ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu”, explică ieromonahul Makarios Simonopetritul.
„Adam şi Eva au pierdut Raiul şi Pomul Vieţii pentru că nu au postit şi pentru că nu au ascultat de Dumnezeu. Noul Adam, Iisus Hristos, făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce, ne-a dăruit Pomul Vieţii, El Însuşi fiind Pomul vieţii, care Se dăruieşte nouă în Sfânta Euharistie.”
Crucea, ca steag victorios
Duminica Sfintei Cruci, plasată la jumătatea Postului Mare are şi rolul de a-i îmbărbăta pe credincioşii osteniţi de postire pentru a rezista până la Înviere. Credincioşilor le este arătată „Crucea ca fiind steag de biruinţă a lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii, precum şi semn luminos al Învierii” mai spune părintele Makarios.
„Taina Învierii este ascunsă în Cruce ca iubire jertfelnică, iar taina Crucii îşi arată slava ei în lumina Învierii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că împăraţii biruitori, când intră într-o cetate, mai întâi trimit înainte semnele biruinţei sau stindardele lor, ca să binevestească tuturor că vor veni în cetate biruitori. În mod asemănător, în mijlocul Postului, se ridică stindardul credinţei noastre, Sfânta Cruce, simbolul Răstignirii şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ne încuraja sau întări în lupta cu ispitele plăcerilor (lăcomiei) şi ale durerii (teama de necazuri şi greutăţi), întrucât Crucea este semn al biruinţei iubirii smerite asupra păcatului şi asupra morţii, adică semn al Învierii.”
De ce a murit Iisus pe cruce?
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa explică: „Când Mântuitorul a decis să Se jertfească pentru mântuirea lumii, El a ales ca instrument de tortură şi de moarte pentru Sine, cel mai infam mijloc de pedeapsă pe care îl avea lumea vremii în care a trăit: crucea. În concepţia popoarelor asiatice şi, prin împrumut, chiar şi imperiul roman, crucea era mijlocul de moarte chinuitoare pentru marii tâlhari, pentru ucigaşi. Unii creştini, în special pe vremea persecuţiei lui Nero, erau crucificaţi, unşi cu smoală şi li se dădea foc pentru a arde de vii, ca nişte torţe pentru mărturisirea lui Dumnezeu şi a lui Iisus ca Mântuitor al lumii de către cei care îl predicau şi acceptau să moară pentru El”.
Răstignirea lui Hristos transformă Crucea:
„Nimeni nu mai poate vorbi acum de cruce şi de moartea pe cruce, făra a se gândi, mai departe, la Învierea lui Iisus după moartea pe cruce şi, implicit, la învierea noastră a tuturor, cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei. (Ioan 5: 29)”.
