De ce Alexandru cel Mare nu este considerat cel mai mare lider militar din istorie?
Fostul ofițer de infanterie și istoric militar, Mark Corby, nu este de acord cu afirmația conform căreia Alexandru Macedon ar fi fost cel mai mare comandant din istorie.
A fost Alexandru Macedon cel mai mare comandant al tuturor timpurilor? Unchiul său, Alexandru din Epir, cu siguranță nu era de această părere. Când i s-au adus vești despre victoriile lui Alexandru în Persia, în timp ce acesta se afla în campanie în Italia, el a remarcat cu dispreț: „Spune-i lui Alexandru că, în timp ce el se luptă cu femei, eu mă lupt cu bărbați!”. La scurt timp după aceea, în 331 î.Hr., ca și cum ar fi reiterat ideea, Alexandru din Epir a fost ucis la Pandosia, în Lucania.
Trei dintre cele patru mari victorii ale lui Alexandru au fost obținute împotriva perșilor, o națiune pe care astăzi am descrie-o ca fiind un „tigru de hârtie”. Încă de la Maraton, în anul 490 î.Hr., era evident pentru lumea greacă că, deși perșii aveau o cavalerie destul de bună, infanteria lor era inutilă și nu aveau curaj în lupta corp la corp. Acest aspect a fost bine ilustrat de Xenofon în relatarea sa despre modul în care 10.000 de mercenari greci au pătruns până în inima Imperiului Persan și apoi s-au retras cu succes în anii 401-399 î.Hr. Singurul atuu al Persiei a fost determinat de faptul că țara era foarte bogată și putea angaja infanterie grecească de mercenari atunci când era nevoie.
Tatăl său i-a lăsat o armată puternică și bine organizată
Pe lângă faptul că a moștenit cea mai bună armată din lume de la tatăl său, Filip al II-lea al Macedoniei, Alexandru l-a „moștenit” și pe remarcabilul șef de stat major al lui Filip, Parmenion, în vârstă de 64 de ani. În relatarea elogioasă a lui Arrian despre viața lui Alexandru, Parmenion este caricaturizat ca fiind precaut și indecis, în contrast cu agresivitatea plină de entuziasm a lui Alexandru.
Alexandru pare să se fi comportat exact așa cum era de așteptat de la un tânăr comandant de cavalerie. Urmărind mereu pericolul, nepăsător față de riscuri, dar niciodată la comanda și controlul deplin al bătăliei. Între timp, Parmenion, comandând falanga de infanterie, era adevăratul lider. De asemenea, este puțin credibil faptul că Alexandru s-a gândit vreodată la enormele probleme logistice cu care se confrunta armata sa. Este mai mult decât probabil ca bogata experiență a lui Parmenion să fi fost forța motrice în rezolvarea unor astfel de chestiuni banale, dar vitale.
Un rezumat al bătăliilor relevante ilustrează aceste aspect
La Granicus, Alexandru s-a confruntat cu o armată persană sporită de o forță puternică de mercenari greci. El a petrecut întreaga bătălie comandând lupta de cavalerie, o sarcină pe care ar fi trebuit să o delege unui subordonat. Se așteaptă de la comandanți să ordoneze și să nu se complacă în vărsări de sânge inutile decât dacă este absolut necesar. Parmenion, a fost adevăratul comandant, executând traversarea opusă a râului și distrugând falanga de infanterie mercenară greacă.
La Issus, scena a fost aproape identică. Alexandru s-a repezit de pe câmpul de luptă pentru a-l urmări pe „Marele Rege”, în timp ce Parmenion a condus atacul infanteriei împotriva ultimilor mercenari greci și a sfârșit prin a controla terenul, așteptând întoarcerea regelui său adolescent.
În acest stadiu, Persia nu mai dispunea de alte forțe, iar o lovitură în inima sa ar fi trebuit să o nimicească. Cu toate acestea, a primit un răgaz de aproape doi ani, în timp ce Alexandru se afla într-un tur de vizitare a Egiptului. Fără îndoială, motivul real al acestei amânări a fost acela de a-i da timp Marelui Rege să adune încă o armată pentru bătălia culminantă, Gaugamela.
Marele Rege s-a angajat corespunzător, adunând o imensă hoardă care amintea mai mult de armata italiană din Africa de Nord în 1940 decât de o forță credibilă. Aceasta nu dispunea de nicio infanterie fiabilă și era formată doar din cavalerie. Este de înțeles, cu această ocazie, de ce Alexandru s-a complăcut din nou în rolul de comandant al cavaleriei, în timp ce Parmenion a preluat și a menținut terenul. Încă o dată, Marele Rege, al cărui motto părea să fie „fugi”, a scăpat, doar pentru a fi asasinat de un ofițer nemulțumit, punând astfel capăt uneia dintre cele mai slabe apărări din istorie.
Alexandru cel Mare a fost cu siguranță o figură eroică și un comandant de cavalerie remarcabil. Cu toate acestea, tinerețea sa și dorința de a se remarca fac să pară puțin probabil ca el să fi avut atât temperamentul, cât și dedicarea necesară pentru a fi un adevărat comandant.
