David Ben-Gurion, primul Prim-Ministru al Israelului și unul dintre părinții fondatori ai statului, a avut un impact imens asupra formării și dezvoltării Israelului modern. Născut în 1886, în Polonia, sub numele David Grün, viitoarea sa carieră politică a început în mod indirect cu sionismul de la o vârstă fragedă.
David Ben-Gurion a fost fiul lui Victor Gruen, unul dintre liderii din Płońsk ai mișcării “Iubitorii Sionului,” o mișcare care răspândea printre evreii asupriți din Europa de Est ideea întoarcerii în patria lor originală, Israel. Sionismul l-a fascinat pe tânărul David Gruen, și el a devenit convins că primul pas pentru evreii care doreau să reînvie Israel ca națiune era să imigreze în Palestina și să se stabilească acolo ca agricultori.
În 1906, Gruen, care avea atunci 20 de ani, a ajuns în Palestina și timp de câțiva ani a lucrat ca fermier în așezările agricole evreiești din câmpia de coastă și din Galileea, regiunea din nord a Palestinei. Acolo și-a adoptat numele vechi ebraic, Ben-Gurion. Suportând greutățile pionierilor timpurii, inclusiv malaria și foamea, nu și-a pierdut niciodată din vedere obiectivul. Datorită eforturilor sale, convenția din 1907 a partidului său socialist sionist, Poale Zion („Muncitorii Sionului”), a inclus următoarea declarație în platforma sa: „Partidul aspiră la independența politică a poporului evreu în această țară.”
David Ben Gurion și Rolul în Fondarea Israelului
Când a izbucnit Primul Război Mondial, autoritățile otomane din Palestina l-au arestat pe Ben-Gurion din cauza activităților sale sioniste și l-au exilat din imperiu. Ulterior, s-a îndreptat către New York în timpul războiului, unde a întâlnit-o și s-a căsătorit cu Pauline Munweis, originară din Rusia. Pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, britanicii au înlăturat administrația otomană din Orientul Mijlociu, creând un mediu în care sionismul ar fi putut găsi sprijin atât din partea Marii Britanii, cât și a segmentelor bogate și influente ale evreilor americani. Imediat după publicarea Declarației Balfour de către guvernul britanic la 2 noiembrie 1917, care susținea stabilirea unui „cămin național” pentru evrei în Palestina, Ben-Gurion s-a înrolat în Legiunea Evreiască a armatei britanice și s-a întors în Orientul Mijlociu pentru a participa la eliberarea Palestinei de sub controlul otoman.
Până când Legiunea Evreiască a ajuns pe câmpul de luptă, forțele britanice îi învinseseră deja pe otomani. Odată ce Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei, a început misiunea de a realiza un „cămin național evreiesc”. Pentru Ben-Gurion, acest cămin era un pas către independența politică totală. Pentru a avansa această viziune, a pledat pentru o creștere a imigrației evreiești în Palestina, cu scopul de a stabili o comunitate de bază evreiască care să formeze fundamentul pentru înființarea unui stat evreiesc.
Această comunitate de bază a devenit Histadrut, o federație a muncitorilor evrei din Palestina, fondată în 1920, cu Ben-Gurion servind drept primul său secretar-general. Histadrut-ul a devenit rapid o forță centrală în diferite domenii, evoluând efectiv într-un „stat în stat”. În 1930, factiunile muncitorești s-au unit pentru a forma Mapai, Partidul Muncitorilor Israeli, condus de Ben-Gurion. Până în 1935, a fost ales conducătorul atât al Executivului Sionist, corpul principal de guvernare al sionismului mondial, cât și al Agenției Evreiești, ramura sa executivă.
Escaladarea conflictelor
Pe măsură ce așezările evreiești prosperau în Palestina, tensiunile au escaladat cu comunitatea arabă palestiniană, ducând la conflicte violente. În 1939, Marea Britanie și-a schimbat politica în Orientul Mijlociu, trecând de la o poziție pro-evreiască la una mai pro-arabă, ceea ce a dus la limitări stricte privind imigrația și așezarea evreilor în Palestina. Ca răspuns, Ben-Gurion a chemat la o revoltă împotriva dominării britanice, marcând începutul unui deceniu de „sionism militant”.
La 12 mai 1942, a convocat o conferință de urgență a sioniștilor americani la New York, care a decis să stabilească un stat evreiesc în Palestina după război. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Ben-Gurion a condus din nou comunitatea evreiască în lupta sa reușită împotriva mandatului britanic; iar în mai 1948, în conformitate cu o rezoluție a Adunării Generale a Națiunilor Unite și cu sprijinul Statelor Unite și al Uniunii Sovietice, Statul Israel a fost înființat formal.
Acest moment a marcat încheierea mandatului britanic și începutul Războiului Arabo-Israelian din 1948. Sub conducerea sa, Israelul nu numai că a supraviețuit invaziei forțelor arabe, dar și-a extins teritoriul.
Viziunea Politică și Socială
Ben-Gurion nu a fost doar un strateg militar și un lider politic; el a fost, de asemenea, un vizionar. El a susținut importanța educației și dezvoltării tehnologice și a fost un avocat al social-democrației. Credea într-un stat evreiesc care nu era doar un adăpost pentru evrei, ci și o societate progresistă și modernă.
Conștient de importanța relațiilor externe, Ben-Gurion a știut să manevreze cu abilitate relațiile diplomatice ale Israelului într-o perioadă foarte sensibilă. A optat pentru o politică de non-aliniere în timpul Războiului Rece și a reușit să obțină sprijin atât din partea Occidentului, cât și a Uniunii Sovietice în momentele critice ale istoriei israeliene timpurii.
Cu toate acestea, Ben-Gurion nu a fost lipsit de controverse. Decizia sa de a colabora cu Franța și Marea Britanie în Criza din Suez din 1956 a fost criticată pe plan internațional. Totodată, a fost subiectul unor dezbateri intense legate de „Afacerea Lavon”, un scandal care a dus la demisia sa din funcția de Ministru al Apărării și, ulterior, din cea de Prim-Ministru.
Moștenirea și Impactul
Ben-Gurion s-a retras din viața politică în 1970 și și-a petrecut ultimii ani în kibbutzul Sde Boker, în deșertul Negev, o regiune pe care a încercat să o dezvolte în anii săi ca lider politic. Moștenirea sa rămâne profund înrădăcinată în identitatea Israelului. Aeroportul internațional Ben-Gurion și numeroase străzi, instituții și locuri publice îi poartă numele, ca omagiu adus contribuției sale la nașterea și consolidarea statului Israel.
