Cum se transmitea puterea imperială în Bizanț. Modelul de succes moștenit de la romani
Mai întâi, cea a fondatorului, apoi, în secolul VI, cea Teodosiană, urmată de cea a Heraclizilor. Dinastia Macedoneană a avut o liniei masculină, din 867 până în 1028, apoi una feminină, din 1081 fiind înlocuită de Dinastia Comnenilor. Ultima dinastie imperială bizantină a fost cea a Paleologilor (1259-1453), în timpul căreia Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Împăratul bizantin era alesul celor trei factori instituționali: Senatul, Armata și poporul imperial, rolul cel mai însemnat jucându-l soldații, mai ales în perioadele de criză. După armată, urma ratificarea acestuia de către Senat, iar apoi urmau aclamațiile poporului din Constantinopol.
În Bizanț, dată fiind ideologia potrivit căreia împăratul era reprezentantul lui Dumnezeu printre oameni, nu a existat o regulă clară în legătura cu succesiunea la tron. În primele două secole au coexistat două principii: principiul electiv (desemnat de cei trei factori constituționali) și principiul ereditar. Încă din timpul vieții, împăratul, inspirat de Dumnezeu, își desemna succesorul la tron și acesta era proclamat co-împărat. În cazul desemnării succesorilor erau respectate riturile unei ceremonii de întronare a unui împărat. Prin urmare, succesorul era ratificat de Senat, ridicat pe scut de soldați și aclamat de popor. În cazul ceremoniei religioase, co-împăratul își primea coroana direct de la împărat, de o dimensiune mai mică. Puterea putea fi transmisă și prin intermediul prințeselor, care, prin căsătorie, creau un împărat.
Titulatura imperială a respectat protocolul roman până la începutul secolului VII. Titlul oficial al împăratului a rămas cel de ,,imperator”. Împăratul era calificat după serviciile aduse imperiului, cu epitete onorifice, care aminteau de victoriile sale. Titlul purtat de împărat proclama caracterul sacru al persoanei acestuia. În limbajul curent, pentru desemnarea împăratului erau folosiți o serie de termeni: dominus, despot, basileus. Începând din secolul VII, după înfrângerea persanulor, împăratul Heraklius modifică protocolul imperial renunțând la titlul de imperator și preluând titlul de basileus, în 629.
Schimbarea produsa în vremea lui Heraklius a fost motivată prin succesul pe care tocmai îl obținuse împotriva perșilor și dorința sa de a prelua titulatura suveranului persan. Mai mult decât atât, Heraklius a decis să adopte un titlu mult mai semnificativ pentru grecii din imperiu, în condițiile în care limba oficială a devenit din vremea lui Heraklius greaca. La începutul secolului al IX-lea, în 812, împăratul Mihail I recunoștea titlul imperial lui Carol cel Mare, în același timp cancelaria imperială acordând titlul de basileu al romeilor împăratului de la Constantinopol, tocmai pentru a arăta că Bizanțul era continuatorul Imperiului Roman.
