Aproximativ 50.00 de polonezi s-au salvat și s-au refugiat în Regatul României, începând cu 17 septembrie, când, după invazia sovietică, era clar că Polonia urma să fie împărțită între cei doi aliați totalitari, cel nazist și cel sovietic.
În România au ajuns 24.000 de militari și aproximativ 26.000 de civili. Marea lor majoritate nu avea de gând să rămână în România.
La sfârșitul anului 1939 mai rămăseră în țara noastră 19.000 iar din documentele regăsite în arhive reiese destul de clar că cei mai mulți se gândeau doar la plecarea spre Occident, unde sperau să continue lupta împotriva Germaniei naziste, pentru eliberarea Poloniei.
Evaporarea de la Călinești
Un caz relevant este cel din Călinești, Prahova, unde 177 de militari polonezi care fuseseră încartiruiți într-o cazarmă se evaporaseră.
De asemenea, polonezii se temeau ca nu cumva România să nu fie următoarea țintă a Germaniei naziste. Nu rezistase armata poloneză care oricum era superioară celei române!
Pentru a avea grijă de acest aflux important de refugiați, partea română a organizat rapid un Comisariat General pentru Evidența și Asistența Refugiaților Poloni care a fost subordonat Ministerului de Interne și care a funcționat până în 1945.
Armamentul și tezaurul polonez
Întregul armament al polonezilor avea să fie reținut în România, fiind folosit de Armata Română în timpul campaniei din răsărit, împotriva Uniunii Sovietice, el fiind compatibil, în mare măsură, cu înzestrarea Armatei Române.
Tezaurul polonez, însumând 82 tone de aur, valorând la acel moment 45 milioane de dolari, a fost îmbarcat la 12 septembrie 1939 în portul Constanța, pe o navă britanică, ajungând să fie depozitat la Banca Anglie, iar mai apoi, pentru siguranța luând drumul Canadei, la Otawa.
Polonezii au fost mult mai inteligenți decât republicanii spanioli, care au trimis în 1937 uriașul tezaur al Spaniei, format din 7.200 de lăzi pline cu 508 tone de aur brut care în U.R.S.S. unde a și dispărut.
100 de lei pe zi
Autoritățile române au disponibilizat fonduri pentru ajutorarea lor, nu numai a militarilor dar și a membrilor familiilor. Alocația bănească nu era mare, dar nici de neglijat (100 de lei pentru adulți pe zi și 50 de lei pentru copii, bani din care trebuiau să își plăteasca și cazare, la particulari, dacă era cazul).
În octombrie 1939 autoritățile române au înființat un lagăr special, unde i-au internat pe refugiații polonezi având grade inferioare, care propagau idei comuniste, dădeau dovadă de indisciplină sau cei care fugiseră din localitățile unde fuseseră repartizați (dacă erau prinși, evident).
El a fost amplasat la Făgăraș, o localitate mai ferită, în apropierea Brașovului.
Nunțiul apostolic pentru Polonia, dar și cel din România erau autorizați oficial să viziteze locurile unde erau încartiruiți refugiații polonezi, pentru a vedea condițiile în care trăiau, tocmai pentru a dovedi că România nu avea nimic de ascuns.
Este de lesne de imaginat care era moralul și situația materială a acestor refugiați.
Mulți își lăsaseră în teritoriul ocupat rude, membri ai familiei.
Un milion de polonezi din teritoriile estice, înglobate în URSS a fost depoartat rapid de Stalin în lagărele din Gulag.
Norman Davies estima că un sfert murise până în 1941 când s-au semnat Acordurile de la Londra sau Acordul Sikorski-Maisky (după numele liderului polonez și a ambasadorului sovietic din capitala britanică).
Afacerea autoturismelor
Unii dintre civili reușiseră să plece din Polonia cu mașinile persoanale, pe care nu aveau cum să le transporte în Occident, chiar dacă ar fi dorit, de aceea au început să le vândă doritorilor români.
Unii au profitat de această situație și le-au cumpărat la prețuri avantajoase.
Alți polonezi se refugiaseră cu mașinile statului polonez, pe care încercau să le vândă.
La 20 septembrie 1939, autoritățile române emiteau o ordonanță, prin care se interzicea cetățenilor români „să cumpere de la refugiații polonezi automobile, arme, motociclete, efecte de valoare, devize, diferite metale pretioase”.
Cei care încălcau prevederile erau amenințați cu arestarea.
Totuși, fiind evident că polonezii nu aveau cum și pe unde să plece cu mașinile, autoritățile au permis înstrăinarea lor, dar doar prin intermediul unei comisii, care funcționa la nivelul fiecărei prefecturi din țară, din care făceau parte câțiva specialiști reuniți de prefect și care trebuiau să-și dea cu părerea dacă prețul oferit de cumpărătorul român era unul normal. Practic, evaluau mașinile polonezilor.
Chiar și Prefectura Prahova a achiziționat patru autovehicule (două marca Buick, două Chevrolet) o camionetă și o motocicletă, care au fost trimise spre a fi reparate la atelierele Căii Ferate Ploiești Văleni (CFPV) care erau în subordinea administrației județene și nu a CFR.
Unii refugiații au creat probleme.
România nu dorea să fie atrasă în războiul european, și mai ales nu doreau să supere Germania, de aceea autoritățile centrale transmiteau prefecturilor să preîntâmpine agitațiile politice ale refugiaților.
La Ploiești, de exemplu, situația nu era foarte calmă, unii dintre refugiații polonezi, făcând scandaluri prin restaurante și bodegi sau chiar în localurile unde erau cazați, spre nemulțumirea Cercului Polon din Ploiești, care se delimita ferm de petrecăreți și solicita autorităților prahovene izolarea lor și trimiterea lor în închisori (inclusiv în lagărul de la Făgăraș).
3.000 de refugiați polonezi au rămas totuși în România pe toată durata războiului, revenind într-o cu totul altă Polonie, din toate punctele de vedere, abia după 1945.
