Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Alianța inimilor – încheiată de România pe 3 martie 1921
Articole online

Alianța inimilor – încheiată de România pe 3 martie 1921

La 3 martie 1921, a fost încheiată la Bucureşti Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Polonă, de către cei doi miniștri de externe, Take Ionescu şi Eustachy Sapieha, aceștia având deplinele puteri și susținerea fermă a șefilor lor de stat, Regele Ferdinand şi Mareşalul Józef Piłsudski.

Cu prilejul unei vizite în România, la Sinaia, în septembrie 1922, Mareşalul Jòzef Pilsudski, întrebat despre cum se vede la Varşovia alianţa cu România, declara că „alianţa inimilor este reprezentată, de la Marea Baltică la Marea Neagră, de un singur popor cu două drapele”.

Încheierea alianţei cu Polonia reprezenta pentru România asigurarea frontierei estice şi un punct important de sprijin în sistemul de alianţe menit a garanta integritatea teritorială a României Mari, așa cum Take Ionescu și-a expus concepția cu ocazia turneului său european din a doua parte a anului 1920, inclusiv în cadrul segmentului vizitei de la Varșovia din 1-3 noiembrie 1920.

În plus, ministrul afacerilor străine român căuta să se asigure împotriva unei eventuale alianţe polono-ungare care ar fi putut afecta interesele României, dat fiind filonul pro-maghiar adânc înrădăcinat în conștiința elitelor poloneze.

Ideea unei alianțe cu România convenea și Poloniei, care avea la rândul său propriile interese strategice şi militare, și urmărea ca prin această alianţă să-şi asigure nu doar frontierele estice, ci și să influențeze România în raporturile cu marile puteri  și țările vecine, în special cu Cehoslovacia, percepută ca un competitor zonal la Varșovia, și cu Ungaria, date fiind bunele relații istorice polono-maghiare.

Din punct de vedere militar, strategii polonezi au estimat foarte corect că alianța cu România asigura un coridor de legătură cu Europa occidentală în cazul unui conflict cu Germania, care ar fi blocat accesul la Marea Baltică .

A urmat o perioadă de tatonări și discuții destul de laborioase, iar la 12 ianuarie 1921 a sosit la București generalul polonez Stanisław Haller (26 aprilie 1872 – aprilie 1940), fost șef de stat major al tinerei armate poloneze, cu scopul de a negocia cu România o alianță politică și militară defensivă.

Negocierile confidențiale finale desfășurate în cea mai deplină discreție au fost încununate de succes, ambele părți dorind încheierea cât mai rapidă a alianței, semn că aceasta corespundea pe deplin intereselor părților semnatare .

În aceste condiții, la 28 februarie 1921 a urmat vizita oficială la București a prințului Eustachy Kajetan Sapieha (2 august 1881-20 februarie 1963), ministrul de externe al Poloniei (23 iunie 1920 – 20 mai 1921) .

Cele două părți contractante se obligau să îşi acorde asistență armată în cazul unui atac neprovocat la frontiera lor de răsărit, Polonia cunoscând acordurile României cu alte state în vederea apărării Tratatelor de Pace de la Paris din 1919-1920, iar România prevederile Tratatului franco-polon. Articolul 6 din documentul semnat în 1921 stipula, totodată, că nici una din cele două părţi contractante nu va putea încheia vreo alianţă cu o terță parte, fără consimţământul celeilalte părţi.

Această formulare s-a introdus în document tot la propunerea părții române, care a căutat să se asigure împotriva unei eventuale alianţe polono-ungare, dat fiind filo-maghiarismul existent în unele cercuri de la Varşovia.

Este de menționat clauza secretă introdusă de Take Ionescu în Convenţia semnată în 1921 și care prevedea o rezervă în favoarea României: până la ratificarea Tratatului de la Riga, care fixa granițele polone, România își rezerva dreptul de a aprecia dacă poate sau nu interveni în cazul unui atac neprovocat asupra Poloniei.

Câțiva ani mai târziu, această clauză avea să se întoarcă împotriva României.

Cooperarea în plan militar era reglementată într-o convenţie militară separată, semnată de generalii Constantin Christescu şi Tadeusz Rozwadowski, prin care Statele Majore Generale ale celor două armate reglementau punerea în aplicare a prevederilor generale ale convenției politice.

Documentul detalia măsurile militare defensive aplicabile în condiţiile în care cele două state s-ar fi confruntat cu o agresiune dinspre est, separat sau concomitent, fiind prevăzut ca trupele fiecărei armate să acţioneze sub comandament național .

Spiritul Convenţiei de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Polonă a fost însă surprins pe deplin de prevederile conform cărora părţile hotărau să îşi sincronizeze eforturile lor pacifiste, inclusiv prin consultarea pe chestiunile externe de interes comun, aceasta fiind filosofia politicii externe românești din perioada interbelică.

Conform prevederilor, Convenția avea o valabilitate de 5 ani, expirând în 1926.

Cu această ocazie, Aleksander Józef Skrzyński , prim-ministrul Poloniei și ministrul de externe de la acea dată, fost trimis polon la București între 1919-1922, a ridicat o serie de obiecții, la acea dată urmărind o normalizare a relațiilor cu Uniunea Sovietică și temându-se ca reînnoirea alianței cu România să nu afecteze dialogul Varșoviei cu Moscova. Partenerul polon își justifica ezitările prin două argumente:

  1. a) clauza secretă introdusă de Take Ionescu ridica o serie de probleme juridice în noul context internațional;
  2. b) reînnoirea convenției era legată de recunoașterea de către România a drepturilor proprietarilor polonezi cu proprietăți expropiate în Basarabia.

Astfel, din punctul de vedere polon, Tratatul de la Paris privind recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România din 28 octombrie 1920, nefiind ratificat de două mari puteri semnatare, Italia și Japonia, România se găsea într-o situație asemănătoare cu aceea în care se găsea Polonia în ajunul ratificării Tratatului de la Riga.

Pagini: 1 2 3

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA