Cum au devenit spitalele instrumente și expresii ale puterii comunitare?
Atașarea spitalelor la mănăstiri a fost o caracteristică integrantă a activității misionare creștine.
În „Regula Sfântului Benedict” din secolul al VI-lea, documentul fondator al Ordinului Benedictin al călugărilor, mănăstirea individuală era văzută ca o gospodărie extinsă sub conducerea unui abate și menționa că aceasta trebuie să includă o cameră separată pentru bolnavi. Acolo, Benedict a ordonat:
„Ei vor fi serviți ca și cum ar fi Hristos în persoană; căci El însuși a spus: „Am fost bolnav și m-ați vizitat” și „Ce ați făcut pentru unul dintre acești mai neînsemnați, mie mi-ați făcut””.
Aceste citate binecunoscute din Evanghelia după Matei au stat la baza rațiunii creștine medievale pentru înființarea spitalelor.
O vizualizare extraordinară a unui complex monahal ideal, Planul Sfântului Gall, realizat în secolul al IX-lea, include un compartiment separat pentru bolnavi, cu propria capelă, depozit, bucătărie, baie, camere speciale pentru bolnavii în stare critică și pentru operații, precum și o grădină de plante medicinale. Chiar dacă adevărata mănăstire din Saint Gallen, aflată acum în Elveția, nu a avut niciodată toate aceste facilități, planul arată că acesta era nivelul de îngrijire pe care comunitatea încerca să îl ofere.
Planul Sfântului Gall, realizat în secolul al IX-lea, a fost o reprezentare extraordinară a unui complex monahal ideal
Necesitatea asistenței medicale publice
Odată cu urbanizarea rapidă a lumii medievale, determinată în mare măsură de aceste fundații monahale, a apărut nevoia de asistență medicală publică și de alte servicii sociale la o scară mai mare și mai variabilă. Până în anul 1000, atât cunoștințele medicale, cât și calitatea condițiilor de cazare a bolnavilor din Imperiul Roman de Răsărit și din numeroasele state islamice o depășeau cu mult pe cea din Europa latină. Bagdadul, capitala califatului abbasid, avea cel puțin șase spitale, primul fiind fondat de Harun al-Rashid la începutul secolului al IX-lea, iar orașele bogate conduse de musulmani, precum Damasc și Cordoba, erau locuri importante de experimentare și practică medicală.
La nord de Marea Mediterană, marea epocă a fundațiilor de spitale în creștinătate a fost cea din secolele al XII-lea și al XIII-lea, o mare parte din această activitate fiind legată de fondarea unor noi ordine religioase, precum cistercienii și franciscanii, dar implicând și instituții caritabile laice, precum confrerii și bresle comerciale.
După cum a arătat istoricul Anne Lester, care s-a concentrat în special asupra orașelor mercantile dens populate și a târgurilor sezoniere din Champagne, construcția de spitale, infirmerii și pensiuni a transformat nu doar orașele, ci și suburbiile și zonele rurale pentru a crea ceea ce ea numește „un nou peisaj caritabil”, cu o varietate de spații construite special sau recondiționate pentru a răspunde nevoilor săracilor, ale călătorilor și pelerinilor bolnavi sau ale persoanelor cu boli cronice.
Publicitatea valorilor civice și a ospitalității unui oraș
Mai mult, aceste spații nu au fost izolate de comunitățile lor, ci s-au aliniat la locurile de întâlnire publice familiare. Infirmeriile sau micile spitale finanțate din fonduri private, cu doar câteva paturi, au fost adesea înființate la porțile unui oraș sau chiar în interiorul acestuia, pentru a răspunde nevoilor vizitatorilor și, de asemenea, pentru a face publicitate valorilor civice și ospitalității orașului. În centrul orașului, cetățenii întrețineau o domus Dei sau Hôtel-Dieu (o casă sau un cămin al lui Dumnezeu) mai mare, ca un monument important al virtuților și al bunei guvernări a comunității: acestea rămân și astăzi în multe orașe din nordul Europei sub denumirea de hôtels de ville (primării).
Toate aceste fundații nu numai că au redesenat hărțile orașelor, dar au remodelat și orizonturile și peisajele sonore ale acestora, deoarece majoritatea acestor instituții urmau să dețină un turn cu clopotniță. Și pentru că spitalele trebuiau să fie întreținute, dar și fondate, acestea erau eforturi multi-generaționale care implicau cooperarea rețelelor familiale și de vecinătate pe perioade lungi de timp.
Caritatea publică
În Anglia, ca și în Flandra, Țările de Jos, Franța și alte regiuni din nordul și estul Europei, înființarea de noi orașe sau extinderea unei zone urbane existente au fost procese însoțite de obicei de proiecte ambițioase de caritate publică. Pe măsură ce formele de guvernare urbană au fost create sau consolidate, spitalele au fost atât instrumente, cât și expresii ale puterii comunale. De asemenea, acestea au fost un mijloc de încurajare a turismului și a pelerinajului la bisericile locale.
În același timp, lorzii locali au fondat și ei spitale, nu numai pe domeniile lor, ci și în marile orașe, ca mărturie a bogăției și a generozității lor. În toate cazurile – fie ele ecleziastice, municipale sau domnești – cei bogați s-au străduit să se întreacă unii pe alții în ceea ce privește dimensiunea, confortul și arhitectura impresionantă a clădirii spitalului – un motiv pentru care un număr destul de surprinzător de spitale medievale încă supraviețuiesc, iar unele dintre ele chiar continuă să funcționeze ca atare.
