Cum au ascuns americanii impactul devastator al proiectului Cannikin? Explozia a fost de 250 de ori mai puternică decât cea de la Hiroshima
Pe măsură ce diferite puteri se străduiau să înțeleagă noua putere devastatoare care fusese descoperită, acestea au devenit din ce în ce mai nechibzuite și, adesea, mediul înconjurător a fost cel care a plătit prețul noii tehnologii.
Unul dintre cele mai faimoase și controversate teste nucleare efectuate de guvernul SUA a fost Proiectul Cannikin, un test subteran de arme nucleare efectuat în 1971. Din punct de vedere științific, testul a fost un succes uriaș, însă repercusiunile sale se resimt până în prezent.
Testul Cannikin a fost efectuat de Statele Unite la 6 noiembrie 1971, pe insula Amchitka din Alaska
Acest test a presupus detonarea unui dispozitiv termonuclear de 5 megatone la aproximativ un kilometru sub pământ. De 250 de ori mai puternic în comparație cu bomba lansată la Hiroshima, a fost cea mai mare explozie nucleară subterană realizată vreodată de Statele Unite.
Principalul obiectiv al testului Cannikin a fost acela de a studia fezabilitatea și efectele unei explozii de mare putere într-un mediu subteran. Acest lucru a fost motivat de preocupările legate de siguranța și impactul asupra mediului al testelor atmosferice, pe care acordurile internaționale le interziseseră. Se spera ca testul Cannikin să ofere oamenilor de știință o metodă nouă, mai sigură și mai controlată de testare nucleară.
Amchitka a fost aleasă pentru locația sa îndepărtată și pentru caracteristicile geologice unice. Cercetătorii au crezut că datorită geologiei insulei, explozia ar putea fi izolată în cea mai mare parte și impactul asupra mediului înconjurător ar fi redus considerabil.
Cu toate acestea, au existat unele îngrijorări
Grupurile de mediu erau îngrijorate de posibila eliberare a materialelor radioactive în ocean și de potențialele efecte seismice asupra liniilor de falie din apropiere.
În ciuda acestor îngrijorări, SUA, sub conducerea lui Richard Nixon la acea vreme, au decis să meargă mai departe. Testul de la Cannikin a furnizat date valoroase privind izolarea exploziilor nucleare de mare putere în subteran. Acesta i-a ajutat pe oamenii de știință să înțeleagă dinamica detonărilor subterane, gradul de izolare și eliberarea de materiale radioactive rezultată.
Cannikin a fost cel mai mare test din cele trei efectuate pe insula Amchitka
S-a afirmat, de asemenea, că testul a ajutat SUA din punct de vedere politic, consolidând poziția lui Nixon în fața adversarilor săi interni și externi. La un an după test, Nixon a călătorit în China, iar administrația sa a reușit să semneze primul tratat de limitare a armelor strategice cu URSS.
Nu este de mirare că detonarea a fost devastatoare:
„Explozia a făcut ca solul de deasupra bombei să se înalțe și apoi să se prăbușească de la 4,5 – 6 metri. Iazurile, lacurile și pământul în sine au zburat în aer în timp ce „valurile de pământ” au sfâșiat suprafața insulei”.
În urma exploziei a rămas un crater cu o lățime de 1,6 km și o adâncime de 12 metri.
Fauna sălbatică nu s-a descurcat mai bine, unda de șoc produsă de bombă a ucis nenumărate păsări și vidre de mare. Șocul produs de bombă a înregistrat o valoare de 7,0 pe scara Richter, care, drept referință, este aceeași cu cea a cutremurului din 2010 din Haiti, seism ce a devastat insula.
De asemenea, SUA au afirmat că temerile privind precipitațiile nucleare au fost nefondate. Aparatele lor de testare au arătat că pământul a reținut explozia, ceea ce înseamnă că suprafața insulei nu a fost afectată de radiații.
Departamentul de Energie al SUA susține că, în afară de craterul masiv care a rămas pe insulă, totul a fost în regulă. Totuși, există și alți cercetători care nu sunt de acord.
„În timp ce îngroparea bombei a oprit răspândirea inițială a radioactivității, aceasta nu a dispărut pur și simplu. A rămas blocată sub suprafața pământului. Explozia a creat găuri subterane pline de moloz contaminat nuclear, adânc sub suprafața Amchitka. Problema este că apele subterane pot trece prin aceste peșteri, preluând radioactivitatea și transportând-o în ocean.”
De exemplu, în 1997, un biolog din Anchorage care lucra pentru Green Pace, Pam Miller, a descoperit particule radioactive precum americiu-241 și plutoniu în mostre de apă dulce prelevate din Marea Bering. Acest lucru a sugerat că precipitațiile provocate de explozie nu au fost atât de limitate pe cât s-a crezut inițial. Dezbaterea este încă în curs de desfășurare.