Distribuie știrea: Facebook | Twitter

Cum au ajuns generalii naziști să lucreze pentru NATO?

Wehrmacht – forțele armate ale Germaniei naziste – s-au predat necondiționat aliaților occidentali la 7 mai 1945. Generalul Alfred Jodl, șeful Statului Major al Operațiilor Wehrmacht, a semnat documentul de predare la postul de comandă avansat al Comandamentului Suprem al Forțelor Expediționare Aliate din Reims, Franța. Două zile mai târziu, în mijlocul ruinelor Berlinului, șeful lui Jodl, Gen. Feldmașal Wilhelm Keitel, a semnat un document aproape identic în prezența comandanților sovietici, americani, britanici și francezi. Al Doilea Război Mondial se încheiase pentru Jodl, Keitel și compatrioții lor. Spre deosebire de ceea ce se întâmplase la sfârșitul Primului Război Mondial, învingătorii intenționau să demilitarizeze complet Germania.

În 1949, odată cu declanșarea Războiului Rece, aliații occidentali au format Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), cu o structură de comandă militară unificată. Misiunea principală a NATO a fost de a descuraja o Uniune Sovietică tot mai beligerantă, care „eliberase” țările din Europa de Est doar pentru a le înrobi ca state satelit comuniste. Până la mijlocul anilor ‘50, forțele terestre ale NATO erau cu mult depășite numeric în inima Europei. America, Franța și Marea Britanie au ajuns la concluzia, cu părere de rău, că singurul mod în care puteau restabili un oarecare echilibru militar era reînarmarea fostului inamic german, chiar dacă sub controlul operațional ferm al NATO. Astfel, Acordurile de la Paris din 5 mai 1955 au autorizat înființarea Bundeswehr, forțele armate ale Republicii Federale Germania.

Armatele nu pot fi create peste noapte

Dar cum rămâne cu comandanții? Unde puteau fi găsiți lideri – în special ofițeri și generali – cu pregătirea și experiența necesară pentru a instrui, organiza și conduce o armată construită de la zero?

În cazul Germaniei de Vest, răspunsul a fost evident, dar complicat. Cu doar 10 ani mai devreme, Germania, chiar și înfrântă, avea una dintre cele mai bune armate din istorie. Germania a format generali cu renume între 1933 și 1945, dar până în 1955 mulți dintre ei erau morți, prea bătrâni sau compromiși de complicitatea la crimele de război naziste. Provocarea a fost de a găsi suficienți foști generali din Wehrmacht cu dosare relativ imaculate, care să fie dispuși să revină în uniformă la o vârstă târzie.

Guvernul Germaniei de Vest i-a supus pe toți foștii soldați din Wehrmacht care se ofereau voluntari pentru Bundeswehr la un proces riguros de selecție. Inițial, a permis doar soldaților Waffen-SS cu gradul de căpitan sau mai mic să participe. Ulterior, a acceptat ofițeri până la gradul de locotenent-colonel, cu condiția ca aceștia să treacă testul de selecție. În cele din urmă, 61 de generali și amirali din Wehrmacht au reușit să se înscrie, deși până în toamna anului 1957 doar 42 dintre ei s-au alăturat Bundeswehr-ului.

O a doua șansă

Cei mai înalți ofițeri din acest ultim grup au fost Hans Speidel și Adolf Heusinger, care, la 10 octombrie și, respectiv, 12 noiembrie 1955, au depus jurământul în calitate de primii doi locotenenți generali ai Bundeswehr.

În august 1937, maiorul Heusinger s-a întors la Berlin, la Departamentul de Operațiuni al Înaltului Comandament al Armatei (Oberkommando des Heeres, sau OKH), noul nume al vechiului Truppenamt. În octombrie 1940, Heusinger a devenit șef al Departamentului de Operațiuni în calitate de colonel. Chiar și la acest grad relativ mic, era al treilea cel mai înalt ofițer în ierarhia de planificare a armatei, după șeful Statului Major General, generalul Franz Halder, și adjunctul său, generalul-locotenent Friedrich Paulus. (Paulus a fost cel care avea să predea Armata a șasea germană sovieticilor la Stalingrad în ianuarie 1943).

Heusinger a jucat un rol cheie în planificarea invaziei Poloniei în 1939, a operațiunilor din Danemarca, Norvegia, Franța și Țările de Jos în 1940 și a Operațiunii Barbarossa, invazia Uniunii Sovietice din iunie 1941.

Când Germania a invadat Franța în mai 1940, Speidel a făcut parte din statul major al Armatei a VI-a, parte a Grupului de armate B al generalului Fedor von Bock. După ce Armata a VI-a a traversat râul Meuse, Speidel a fost responsabil pentru elaborarea planului de a înconjura Parisul într-o dublă învăluire, o manevră clasică prusacă. Planul lui Speidel nu a fost niciodată executat, deoarece apărarea franceză pur și simplu s-a prăbușit. După încheierea armistițiului, Speidel a fost detașat la Paris ca șef de stat major al generalului Otto von Stülpnagel, guvernatorul militar german al Franței.

După război, Speidel s-a întors în mediul academic ca profesor de istorie modernă la Universitatea din Tübingen

Cartea sa din 1950, „Invasion” (Invazia), relatează debarcarea aliaților în Normandia din perspectiva germană. Speidel a fost în slujba guvernului vest-german în calitate de consultant în domeniul apărării. În calitate de consilier militar cheie al cancelarului Konrad Adenauer, s-a numărat printre principalii autori ai Memorandumului Himmerod din 1950, un studiu intern clasificat al Republicii privind logistica reînarmării. În 1954, Republica l-a numit pe Speidel negociator șef în chestiunea intrării Germaniei în NATO.

Heusinger, prizonier de război până în 1948, a depus mărturie în calitate de martor al apărării în cadrul procesului Înaltului Comandament al Tribunalului Militar al SUA de la Nürnberg. Din 1948 până în ’50, sub numele de cod Adolf Horn, a fost șef de evaluare pentru Organizația Gehlen, agenția de informații a Germaniei de Vest aflată la început de drum. Înființată în 1946 de fostul general-locotenent al Wehrmacht, Reinhard Gehlen, organizația s-a transformat în actualul Bundesnachrichtendienst (BND), omologul german al CIA. În același timp, Heusinger a lucrat sub comanda fostului său superior, Halder, ca șef adjunct al studiilor militare germane pentru Divizia istorică a armatei americane. În ianuarie 1951, Heusinger, Speidel și cancelarul Adenauer s-au întâlnit pentru a discuta despre reînarmarea Germaniei cu Înaltul Comisar al SUA, John Jay McCloy, și cu generalul de armată Dwight Eisenhower, comandantul suprem aliat al NATO în Europa.

În 1957, Speidel și Heusinger au devenit primii generali cu patru stele ai Bundeswehr-ului

Heusinger și Speidel au fost numiți membri de rang înalt ai Biroului Blank, care, la 7 iunie 1955, a devenit Ministerul Federal al Apărării al Germaniei de Vest, cu funcționarul public Theodor Blank ca prim ministru. După ce au fost numiți primii doi ofițeri generali ai Bundeswehr-ului, Speidel a fost desemnat șef al Departamentului Forțelor Combinate din cadrul Ministerului Apărării, în timp ce Heusinger a prezidat Consiliul de conducere militară.

În primăvara lui `57, Heusinger i-a succedat lui Speidel în funcția de șef al Departamentului Forțelor Combinate atunci când acesta din urmă a fost numit comandant-șef al Forțelor Terestre Aliate din Europa Centrală (COMLANDCENT), devenind primul ofițer german care a deținut o funcție de comandant-șef al NATO. Lucrând de la cartierul general din castelul Fontainebleau din Franța, Speidel a gestionat integrarea Bundeswehr-ului în NATO. Deși nu comandase niciodată ceva mai mare decât o companie, el a fost comandantul operațional superior al tuturor diviziilor germane, americane, franceze și britanice alocate Regiunii Centrale ale NATO. Dacă ar fi izbucnit războiul cu Uniunea Sovietică și Pactul de la Varșovia, Speidel ar fi fost comandantul principal al NATO de la sol.