Cum a reușit Turcia, complet înconjurată de puteri beligerante, să rămână neutră în cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial?
Acest lucru s-a întâmplat la numai șase săptămâni după ce Turcia a rupt legăturile cu Japonia, la șase luni de la încheierea relațiilor diplomatice cu Germania, partenerul comercial de lungă durată, și la mai puțin de trei luni înainte de capitularea Germaniei. Declarația de război a fost în mare parte o formalitate pentru a se alătura Organizației Națiunilor Unite postbelice – Turcia urma să rămână o țară nebeligerantă -, dar a fost totuși un act neașteptat din partea unei țări care, timp de ani de zile, a refuzat cu încăpățânare să fie atrasă în alegerea unei tabere în război. În cuvintele unui ministru turc, Turcia „era hotărâtă să își mențină neutralitatea până la sfârșit”. În timp ce drepturile neutrilor erau rareori respectate de către țările beligerante, Turcia nu și-a pierdut speranța.
Țara era îngrozită de amenințarea bombardierelor Luftwaffe din Grecia ocupată, care puteau distruge orașele turcești peste noapte. Dar Turcia se temea de o Uniune Sovietică victorioasă chiar mai mult decât de o Germanie victorioasă, deoarece sovieticii puseseră ochii pe porturile și căile navigabile turcești de ani de zile. Această animozitate nu era ceva nou: începând din 1568, Turcia și Rusia purtaseră 17 războaie, majoritatea soldate cu victorii rusești. După cum a formulat Ottavio De Peppo, ambasadorul italian în Turcia în timpul războiului, „ideea turcilor este ca ultimul soldat german să cadă pe ultimul cadavru rusesc”.
Începând din 1939, războiul a mistuit regiunea din jurul Turciei, națiune care servea drept punte între Europa și Asia
Alături de Grecia ocupată de naziști direct la vest, germanii controlau și fostele teritorii balcanice otomane ale Bulgariei, Bosniei și Serbiei la nord-vest. Vecinii din sud ai Turciei, imperiile coloniale britanic și francez care ocupau Siria, Irak și Liban, au fost rapid înrolați în luptă pentru Aliați și, după 1941, inamicul de lungă durată al Turciei, Uniunea Sovietică, s-a alăturat luptei împotriva Germaniei – ceea ce înseamnă că Turcia a fost încercuită de beligeranți. Cu toate acestea, Turcia, cu rute de navigație cruciale care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană și care deținea principalul pasaj terestru către Caucazul bogat în petrol, și-a menținut neutralitatea și independența pe parcursul aproape întregului al Doilea Război Mondial. Aceasta nu a fost o dovadă de indecizie sau lașitate, ci mai degrabă un semn al unei strategii atent îngrijite – una creată, după cum a considerat Turcia, din pură necesitate. Și una care i-a permis să își păstreze economia, precum și să evite ravagiile fizice ale bătăliei.
Neutralitatea a fost o piatră de temelie a Republicii Turcia încă de la crearea acesteia în 1923 de către părintele fondator și președinte Mustafa Kemal Atatürk, soldatul devenit lider și erou național. Atatürk își construise țara din cenușa Imperiului Otoman, regatul imperial islamic de 600 de ani care stăpânise cândva o mare parte din Orientul Mijlociu, dar care, în ultimele sale decenii, fusese redus la un stat marionetă pentru națiunile europene mai puternice. După înfrângerea otomană în Primul Război Mondial, forțele lui Atatürk au luptat împotriva francezilor și britanicilor, precum și împotriva dușmanilor milenari ai Turciei, Grecia și Armenia, în Războiul de Independență al Turciei din 1919-1923. Reformele ulterioare ale lui Atatürk au transformat Turcia într-o națiune seculară și modernă, punând noua țară pe drumul spre pace și prosperitate. Atatürk credea că tânăra republică trebuie să privească spre interior pentru a se dezvolta pe deplin, creând sintagma „Pace acasă, pace în lume” pentru a explica noile politici izolaționiste pe care le-a promovat. Însă această poziție devenise din ce în ce mai nesustenabilă, pe măsură ce guverne fasciste începeau să se formeze în Europa, apropiindu-se tot mai mult de granițele Turciei.
Atatürk a murit de ciroză hepatică în dimineața zilei de 10 noiembrie 1938, la doar câteva ore după ce naziștii spărseseră geamurile întreprinderilor evreiești și ale sinagogilor din Germania și Austria cu ocazia Nopții de Cristal. Cele două povești au dominat edițiile de seară ale ziarelor din întreaga lume. Succesorul lui Atatürk, modestul İsmet İnönü, a fost echivalentul unui colonel în timpul Primului Război Mondial, luptând pe fronturile din Caucaz și Palestina, unde a devenit confidentul lui Atatürk. Ulterior, a ajuns la echivalentul unui general de brigadă în timpul Războiului de Independență al Turciei, câștigând două bătălii majore împotriva grecilor și ocupând funcția de comandant la victoria finală a turcilor din 1922.
În contrast cu carismaticul și puternicul Atatürk, İnönü, în vârstă de 54 de ani, s-a angajat să continue politica de neutralitate internațională a lui Atatürk, chiar și după începerea celui de-al Doilea Război Mondial. İnönü credea că neutralitatea era mai mult decât păstrarea relațiilor economice și politice cu Axa și cu Aliații; o vedea ca pe o chestiune de supraviețuire pentru tânăra sa țară, necesară pentru a evita preluarea de către vecinii săi mai mari și mai bine stabiliți, precum Italia, Germania sau – cel mai rău dintre toate – Uniunea Sovietică.
Chiar dacă țara semnase în octombrie 1939 tratatul Alianței Tripartite cu Franța și Marea Britanie, un acord de colaborare pe 15 ani în interesul securității naționale, İnönü a declarat oficial non-beligeranța Turciei la 26 iunie 1940. Aceasta a fost o lovitură dură pentru britanici. Prim-ministrul Winston Churchill s-a plâns că Turcia „se eschiva de la responsabilitățile sale”.
Inițial, Turcia a privit în altă parte în timp ce atât Germania, cât și Marea Britanie îi încălcau neutralitatea
Deși britanicii ar fi avut în continuare acces la porturile maritime strategice ale Turciei, ei erau mai interesați să vadă că Germania pierde aceste drepturi, știind că pierderea ar fi lovit mai puternic Germania, deoarece, după înfrângerea din Primul Război Mondial, aceasta nu avea colonii și puțini parteneri comerciali. Churchill dorea, de asemenea, o bază în zonă de unde să lanseze atacurile sale dorite în Mediterana asupra a ceea ce el numea „pântecul moale al Europei”. Dar, pe măsură ce războiul avansa, Aliații credeau că, dacă aveau răbdare, Turcia li se va alătura în curând de partea lor. Ambasadorul britanic în Turcia, Sir Hughe Knatchbull-Hugessen, a recomandat „să se mențină presiunea” – ceea ce înseamnă că liderii aliați ar trebui să continue campania de presiune asupra turcilor.
La sfârșitul lunii septembrie 1939, ambasadorul german în Turcia, Franz von Papen, declarase că „în niciun caz Germania nu intenționa să înceapă un război în Mediterana”. Dar Italia rivală a intrat în război în iunie 1940, iar Germania și-a finalizat preluarea atât a Greciei, cât și a Balcanilor până în 1941. Hitler i-a trimis imediat o scrisoare oficială lui İnönü, confirmând respectul german față de neutralitatea turcă, declarând că nu el a declanșat războiul, că „nu intenționa să atace Turcia” și că „a ordonat trupelor din Bulgaria să stea departe de granița turcă pentru a nu lăsa o impresie falsă despre prezența lor”.
