Cum a reușit Alexandru cel Mare să cucerească Imperiul Persan?
Timp de mai bine de două secole, Imperiul Ahemenid al Persiei a dominat lumea mediteraneană. Una dintre primele adevărate superputeri ale istoriei, Imperiul Persan se întindea de la granițele Indiei până în Egipt și până la granițele nordice ale Greciei. Dar dominația Persiei ca imperiu dominant va fi în cele din urmă curmată de un strălucit strateg militar și politic, Alexandru cel Mare.
Alexandru al III-lea s-a născut în anul 356 î.Hr. în micul regat al Macedoniei. Învățat în tinerețe de Aristotel și antrenat pentru luptă de tatăl său, Filip al II-lea, Alexandru cel Mare a ajuns să devină un lider puternic. Victoria sa, în bătălia de la Gaugamela, în care l-a învins pe regele persan Darius al III-lea, este considerată punctul de cotitură decisiv al istoriei omenirii, care i-a înlăturat pe perși din poziția de cea mai mare putere a lumii antice și a răspândit cultura elenistică într-un nou imperiu vast.
Alexandru avea o datorie imensă față de tatăl său pentru că i-a lăsat o armată de talie mondială condusă de generali experimentați și loiali. Dar geniul lui Alexandru ca lider și strateg pe câmpul de luptă a fost cel care i-a asigurat victoria împotriva unui adversar impunător, aflat în adâncul teritoriului inamic.
Filip al II-lea i-a lăsat lui Alexandru cel Mare o armată feroce
Macedonenii nu au fost întotdeauna o forță de care să se țină cont. Centrele istorice ale puterii grecești erau orașele-state Atena, Sparta și Teba, la sud, ai căror lideri îi considerau pe macedoneni drept barbari. Tatăl lui Alexandru, Filip, a fost cel care, de unul singur, a transformat armata macedoneană într-una dintre cele mai de temut mașini de luptă din lumea antică.
Filip a reorganizat întreaga societate macedoneană în jurul unei armate profesioniste și a ridicat forțe de luptă de elită formate din infanterie, cavalerie, aruncători de sulițe și arcași. Tinerii aristocrați își începeau pregătirea militară la vârsta de șapte ani și absolveau ofițeri la 18 ani. Cele mai înalte poziții erau în Cavaleria Regală de Companie, escadronul personal al regelui, și în Hypaspists Royal, o unitate de infanterie de elită de 500 de oameni care îl înconjura pe rege în luptă.
Armamentul a primit, de asemenea, o îmbunătățire sub Filip
A dispărut „dory” sau sulița grecească de lemn mai scurtă (2 metri lungime), iar în locul ei a fost introdusă sarissa, o suliță de 5-7 metri cu un vârf de fier care putea străpunge armuri grele și putea omorî caii cavaleriei inamice.
Sprijinit de noua sa armată, Filip a mărșăluit spre sud în 338 î.Hr. și a învins o alianță a Atenei și Tebei în Bătălia de la Cheroneea. Bătălia a servit ca o sursă de lansare pentru Alexandru, în vârstă de 18 ani, care a condus cu vitejie atacul cavaleriei macedonene care a străpuns rândurile ateniene și a asigurat victoria regatului.
Cu Grecia continentală subjugată sub dominația macedoneană, Filip și-a îndreptat armata spre est, către Imperiul Persan, un obiectiv mult mai important. Dar, la scurt timp după ce a traversat pe teritoriul persan, Filip a fost asasinat, ceea ce l-a făcut pe tânărul Alexandru noul rege și comandant-șef al forțelor macedonene.
Orașele-state grecești Atena și Teba nu erau încântate să se afle sub controlul unor regi „barbari”, mai ales că acest lucru încălca idealurile lor democratice. Imediat după ce Alexandru a fost făcut rege, Teba s-a ridicat pentru a-i contesta autoritatea – o mare greșeală. Nu numai că armata macedoneană a zdrobit cu ușurință rebeliunea, dar Alexandru a ras Teba de pe fața pământului.
Alexandru a folosit campaniile politice pentru a conduce Grecia
Întotdeauna un strateg iscusit, Alexandru știa că nu putea conduce Grecia continentală doar prin frică și forță brută. Așa că, în timp ce și-a îndreptat din nou atenția către Persia, Alexandru și-a încadrat campania împotriva Imperiului Ahemenid ca o răzbunare patriotică pentru invazia eșuată a Persiei în Grecia continentală cu un secol mai devreme. În acel conflict a avut loc celebra bătălie de la Termopile, în care 300 de războinici spartani au făcut o ultimă rezistență eroică împotriva a zeci de mii de invadatori persani.
Motivat fie de mândria greacă, fie de prada cuceririi imperiale, Alexandru a reluat de unde a rămas tatăl său și a mărșăluit în Persia în 334 î.Hr., unde armata sa de 50.000 de oameni va fi pusă la încercare împotriva celei mai mari și mai bine antrenate forțe de luptă din lumea cunoscută.
Se estimează că regele Darius al III-lea al Persiei era la comanda unui total de 2,5 milioane de soldați răspândiți în vastul său imperiu. În centrul armatei persane se aflau „Nemuritorii”, un regiment de elită format din 10.000 de infanteriști al căror număr nu se schimba niciodată. Când un om era ucis, altul se ridica pentru a-i lua locul. Cavaleria și arcașii persani erau, de asemenea, legendari, la fel ca și carele cu lame, care doborau infanteria inamică.
Imperiul persan era deja în declin
Dar existau și semne că Imperiul Persan era deja în declin. După ce a suferit umilitoare înfrângeri consecutive în Grecia în secolul al V-lea î.Hr., Persia a încetat să se mai extindă. În secolul care a precedat domnia lui Alexandru, Persia a fost slăbită și mai mult de un război civil și de alte rebeliuni interne. Darius comanda încă o armată masivă, dar Persia se retrăgea pe scena mondială, în timp ce Macedonia avea impulsul unei superputeri militare în ascensiune.
După ce a expediat rapid o mică armată regională în apropierea orașului Granicus, Alexandru a avut primul său test real împotriva lui Darius și a armatei sale regale persane în apropierea orașului de coastă Issus. Strategia lui Darius a fost de a tăia liniile de aprovizionare ale lui Alexandru din spate și de a forța trupele macedonene să se întoarcă și să se confrunte. Dar Darius a gafat locul bătăliei, care a sfârșit prin a fi o fâșie îngustă de pământ între o creastă și mare, care i-a neutralizat avantajul numeric.
La Issus, Alexandru a lansat strategia de luptă care avea să-i asigure victorie după victorie pe parcursul remarcabilei sale domnii de cucerire. Știind că va fi depășit în efective, Alexandru s-a bazat pe viteză și pe distragerea atenției. El atrăgea trupele inamice spre un flanc, apoi aștepta să se deschidă o breșă în centrul liniilor inamice pentru o ofensivă a cavaleriei.
La fel cum a făcut cu tatăl său la Cheroneea, Alexandru a condus personal atacul cavaleriei macedonene la Issus, care a tăiat direct în inima apărării persane, exact așa cum era planificat. Se pare că Darius a fost uimit, întrucât a sărit de pe cal și a fugit, cu restul armatei sale.
Cele două armate nu aveau să se mai întâlnească decât peste doi ani. Între timp, Darius s-a regrupat și a chemat întăriri din est, în timp ce Alexandru și-a dus armata spre sud, în Egipt. Când Alexandru s-a întors în Persia după cuceririle sale egiptene, Darius a încercat să amâne cât mai mult posibil inevitabila confruntare, hotărând în cele din urmă că, dacă va exista o revanșă, aceasta va fi în condițiile sale.
Darius și generalii săi au ales un loc de luptă în apropierea orașului Gaugamela. Era o vale largă și plană care, spre deosebire de Issus, le-ar fi permis perșilor să profite din plin de numărul lor, aproximativ 250.000 de soldați persani înfruntându-se cu cei 50.000 ai lui Alexandru.
Planul de luptă complicat al lui Alexandru cel Mare
Dar Alexandru nu se va lăsa depășit. El a campat armata macedoneană pe dealurile de deasupra locului bătăliei pentru a se odihni, în timp ce a întocmit un plan de luptă. Temându-se de un atac nocturn, au rămas în formație pregătită toată noaptea, așteptând cu nerăbdare un atac care nu a mai venit.
În zori, macedonenii au ocupat câmpul de luptă. Fidelă strategiei sale, armata lui Alexandru a avansat în linie, cu cele două flancuri trase înapoi ca un arc. Apoi a ordonat ca întreaga linie macedoneană să mărșăluiască rapid spre dreapta.
Darius, temându-se că urma să fie depășit pe partea stângă, a trimis 5.000 dintre cei mai buni cavaleriști ai săi. Alexandru a contraatacat cu un regiment de 1.500 de mercenari însărcinați cu menținerea poziției din dreapta. Darius a devenit frustrat de lipsa de progres, așa că a trimis încă 10.000 de cavalerie, aproape tot flancul său stâng. Alexandru a răspuns cu ceea ce este cunoscut sub numele de „sacrificiul său de pion”, cu câteva mii de soldați destinați să moară, ca o pregătire pentru mișcarea finală.
În acest moment, Darius a ordonat o ofensivă frontală completă asupra restului armatei macedonene, dar a fost nevoie de timp pentru ca ordinele sale să ajungă la flancul său stâng. Acest lucru a creat o slăbiciune suficientă în linia persană pentru ca Alexandru să atace.
În timp ce Alexandru și cavaleria sa de elită au năvălit în inima apărării persane, au fost momentan înconjurați de inamic, dar experimentatele regimente macedonene și-au croit drum. Potrivit legendei, Alexandru l-a ucis pe cel care conducea carul lui Darius și aproape că l-a capturat pe regele persan înainte ca acesta să fugă.
Câteva zile mai târziu, în timp ce cavaleria lui Alexandru îl urmărea, Darius a fost ucis de propriul văr, care i-a predat capul regelui căzut ca tribut lui Alexandru. Revoltat de acest act de trădare, Alexandru a pus ca bărbatul să fie torturat și executat înainte de a se declara rege de necontestat al Macedoniei, al Greciei și acum al Persiei.
Domnia lui Alexandru cel Mare a fost de scurtă durată. După ce a supus tot Imperiul Persan, armata sa a mărșăluit spre est și a ajuns până în India înainte de a se întoarce acasă, în Macedonia. Dar nu a ajuns niciodată acasă. La doar 32 de ani, Alexandru a murit în Persia, în palatul lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon, în urma unei boli misterioase.
