Cum a încercat KGB să scape de Bukovski și ceilalți disidenți politici prin schizofrenia insidioasă

 

Schizofrenia insidioasă este o formă specială de schizofrenie dezvoltată în Uniunea Sovietică de psihiatrul Andrei Vladimirovici Sneșnevski și colaboratorii săi. Sneșnevki era președintele Academiei de Științe Medicale, care se ocupa de continuarea dezvoltării tradiției rusești în psihopatologie.

Rusia a început deja în 1762 să se ocupe de bolile psihice, creând primele unități medicale speciale, destinate persoanelor cu afecțiuni psihice. Prima s-a deschis în Sankt Petersburg în 1771, iar în 1814 erau deja 14 astfel de spitale în Rusia.

Conform geschichte.history.info,  la începutul anilor 1950, KGB i-a sfătuit pe psihiatri să încadreze la schizofrenie toate persoanele care nu respectă normele și care dezvoltă o căutare patologică după dreptate.

Comunismul este o ordine mondială științifică și rațional justificată, iar toți cei care nu acceptă asta suferă de diverse forme de demență, credeau sovieticii.

Această poziție a devenit oficială la 24 mai 1959, când Nikita Hrușciov a anunțat într-un discurs citat de ziarul Pravda, că toate persoanele care se opun comunismului sunt bolnave psihic.

Practic,  pentru diagnosticul de schizofrenie insidioasă nu mai era nevoie de simptome medicale și doar de câteva simptome negative, precum pesimismul, conflictul cu autoritățile sau incompatibilitatea socială.

Orice fel de tulburare de personalitate, anxietate sau depresie era imediat încadrată la schizofrenie.

Sneșnevki, care a condus toată procedura timp de aproape 40 ani, susținea că omul neavizat nu poate observa cu ochiul liber aceste lucruri, dar sunt elemente clare ale schizofreniei insidioase.

El considera că acești bolnavi ar putea continua să funcționeze în societate, însă ar suferi prea mult din dorința de a afla adevărul, de a solicita dreptate socială sau bunăstare pentru toată lumea, de aceea ei trebuie izolați.

Interesele KGB

La 5 iulie 1962, Sneșnevski l-a diagnosticat cu schizofrenie pe deținutul politic Vladimir Bukovski.

KGB a înțeles că diagnosticul are un potențial uriaș în lupta împotriva disidențelor politici.

La instalarea în fruntea KGB în mai 1967, Iuri Andropov a creat direcția a 5-a a KGB pentru contraspionajul ideologic.

După un an, el a coordonat acțiunile de reprimare a Primăverii de la Praga.

La 29 aprilie 1969, el a anunțat noul plan de consolidare a puterii sovietice și a orânduirii socialiste, prin crearea unei rețele naționale de spitale de psihiatrie.

Planul a fost urmat de decretul 345-209 din 15 mai 1969 care prevedea măsuri de prevenire a ”faptelor periculoase ale persoanelor bolnave psihic”. Punctul doi al decretului era cooperarea cu Institul Serbskii, unde erau psihiatri specializați în tratarea schizofreniei insidioase. Institutul fusese creat în 1921 și reprezenta o autoritate în tratarea psihozelor, alcoolismului, dependențelor și a dereglărilor mintale.

Acum însă mulți dintre psihiatri au fost înlocuiți. Unii chiar credeau că încearcă să îi vindece pe bolnavi, în timp ce alții nu aveau nicio pregătire și erau doar agenți ai serviciilor secrete. Diagnosticul nu trebuia avizat de vreo instanță, ci era suficient avizul medicului. Astfel s-a dat liber la internarea pe bandă rulantă a opozanților politici.

Între 1962 și 1974, numărul paturilor din centrele de psihiatrie a crescut de la 222.600 la 390.000, ceea ce era folosit de stat în scop propagandistic pentru a arata cât de mult le păsa de sănătatea mintală a populației.

Disidenții politici erau arestați, internați cu forța în spital, legați la pat și tratați cu medicamente haluginogene. De cele mai multe ori, aceștia împărțeau salonul cu indivizi cu adevărat bolnavi psihic. Li se adminstrau periodic somnifere, insulină și narcotice. Erau la limita dintre tortură și experimente umane.

De un astfel de destin au avut parte poetul Iosif Brodski, activistul Vladimir Bukovski, matematicianul Aleksandr Esenin-Volpin, generalul Piotr Grigorenko, istoricul Jores Medvedev, psihiatrul Anatoli Koriaghin, politicianul israelian Natan Sharanski, scriitorul Andrei Siniavski, scriitorul Viktor Nekipelov și mulți alții.

Practicile erau cunoscute la nivel mondial, de aceea la conferințele mondiale de psihiatrie din Mexic 1971, Hawaii 1977, Viena 1983 și Atena 1989, URSS a fost somată să înceteze cu asemenea metode.

URSS a decis să părăsească Organizația Mondială pentru Psihiatrie. Un expert american se declara șocat de numărul mare de disidenți încarcerați cu diagnosticul de ”deziluzie asupra reformismului”. În anii 1980, Uniunea Sovietică recunoștea că are de trei ori mai mulți bolnavi de schizofrenie insidioasă și paranoia decât SUA.

După discuții cu alți experți, aceștia au ajuns la concluzia că, deși acuzat că ar face doar jocurile KGB, Sneșnevski credea că diagnosticul lui este real. A murit în 1987 în urma unui cancer pulmonar. A fost decorat ca erou al muncii socialiste, de două ori cu ordinul Lenin, de patru ori cu ordinul steaua roșie și cu premiul de stat al Uniunii Sovietice.

Diagnosticul de psihoză insidioasă a fost preluat și de alte state comuniste și apare și astăzi în diferite manuale despre tulburări psihice în țări ex-comuniste și foste membre ale Pactului de la Varșovia.

Insitutul Serbskii există și astăzi și este condus de Zurab Kekelidze, care și-a scris lucrarea de doctorat tocmai pe tema schizofreniei insidioase. El explică faptul că homosexualitatea este un simptom al unei tulburări psihice schizofrene.

Cazul Bukovski

Vladimir Bukovski  a fost declarat bolnav psihic în 1963 după ce a răspândit copii ale unei cărți interzise, redactate de un scriitor iugoslav. A fost internat într-un spital din Leningrad, unde l-a cunoscut pe generalul Piotr Grigorenko, un opozant al regimului. Chiar și după ce generalul a fost deportat în Orientul îndepărtat, Bukovski a continuat să organizeze proteste și să răspândească materiale antisistem. A fost internat de mai multe ori în  „psikuška”, denumirea data în rusă pentru ”micul spital de bolnavi psihic”.

Ulterior, Bukovski s-a concentrat pe abuzurile care aveau loc în aceste spitale, iar cele 150 de pagini de documente trimise în SUA au ajuns să fie publicate de un activist francez, care le-a prezentat și comisiei internaționale pentru drepturile omului. Bukovski a transmis și o scrisoare în care cerea specialiștilor din Vest să ceară închiderea acestor spitale. În același an, 44 de psihiatri din Europa conveneau într-un material publicat de The Times că diagnosticul este o invenție. URSS a fost condamnată în mod repetat de abuzarea politică a psihiatriei.

Bukovski a fost arestat din nou la 29 martie 1971. După ce a petrecut câteva luni în spitalul de psihiatrie a fost în mod miraculos externat ca fiind sănătos psihic.

A fost imediat judecat în instanță și condamnat la doi ani de închisoare, cinci ani de lagăr și cinci ani de exil. În închisoare, el a scris împreună cu psihiatrul Semion Glusman, manualul de psihiatrie pentru disidenți, în care oferea recomandări pentru felul în care trebuie să se comporte oamenii în timp ce sunt interogați de poliție, pentru a nu fi declarați bolnavi psihic.

La finalul anului 1976, Bukovski a fost deportat din URSS la Zurich, la schimb cu liderul comunist chilian, Louis Corvalan. S-a stabilit la Cambridge de unde a continuat lupta cu regimul de la Moscova. El a fost printre inițiatorii boicotării Jocurilor Olimpice de Vară de la Moscova din 1980. Rechemat în țară în calitate de expert de Boris Elțîn, acesta a folosit momentul pentru a sustrage și scana documente secrete și a le pasa puterilor din Vest. Printre acestea se aflau și rapoarte secrete ale KGB pentru Comitetul Central.

Relația dintre Elțîn și Bukovski s-a răcit rapid, iar acesta a primit interdicție de a mai intra în Rusia între 1996 si 2007. S-a intors în 2007 când și-a depus candidatura pentru președinția Rusiei, însă a fost refuzat fiindcă a trăit timp de zece ani în Marea Britanie. În ultimii ani, Bukovski l-a criticat pe Putin, dar și politica americană și europeană. El a decedat la 27 octombrie 2019. 

FOTO: Serbskii Institut, geshichte.history.info

 

Parteneri