Însă, pe 26 martie același an, noul Preşedinte al Consiliului de Miniștri, generalul Averescu, dizolvă Parlamentul.
Iată de povestesc Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu şi Vasile Bianu despre momentul dizolvării Parlamentului de către Averescu.
Nicolae Iorga:
„Crima de Stat s’a făcut. I. Brătianu a deschis şedinţa Camerei cu o declaraţie în numele ordinii. Apoi Maniu a criticat venirea la putere a Guvernului, fără a-i refuza sprijinul.
Iunian ceteşte declaraţia noastră. Liberalii ne întreabă ce e Federaţia şi, la sfârşit, strigă: Autorul!
Marghiloman, foarte rău primit, se târăşte înaintea generalului ca şi cei patruzeci şi ceva de independenţi (cu averescani cu tot) ai lui Bălănescu.
Desgustător se închină, prin Iorgu Toma, Bucovinenii.
Pe când Basarabenii, a căror declaraţie o ceteşte Buzdugan, sunt de o perfectă loialitate.
La întrebarea liberalilor: câţi sunt, de pe băncile lor se strigă: toţi!
Unul din ei, Holban, mi-a cerut părerea azi dimineaţă, şi i-am dat formula că prezenţa în Ministeriu a lui Inculeţ e o simplă oportunitate administrativă şi că ei nu pot fi decât cu partidul care înţelege să aplice şi în Vechiul Regat principiile legii agrare basarabene.
Cuza vorbeşte în numele partidului naţionalist-democrat.
Mihalache face o admirabilă şarjă contra Guvernului, combătând pe general cu propriile lui declaraţii.
I se face scandal şi Simionovici îi invită la moderaţie.
Lupu aduce înainte şi sentimentele lui Averescu faţă de Rege, aşa cum ele rezultă din notele lui.
Generalul, care râde, dispare un moment ca să revie cu decretul de dizolvare pe care îl precedă cu câteva cuvinte şterse.
Camera aplaudă şi cântă Deşteaptă-te Române.
Strig: sinistră farsă.
Goga, bătând în pupitru: asta am vrut-o!
Constantin Argetoianu:
„În ziua de 26 martie ne-am dus cu toţii la Cameră, căci Senatul îşi amânase şedinţa.
La 13 martie, Iorga, convins că primul act al lui Averescu va fi citirea decretului de dizolvare, se urcase la fotoliul prezidenţial în şoşoni şi cu mantaua pe el, în semn de dispreţ şi să arate că ştia că şedinţa nu va ţine decât câteva minute.
La şedinţa din 26 martie, ne-a făcut cinstea să se prezinte în redingotă, cum se cădea, căci îi mai trecuse necazul şi nu mai credea în dizolvare.
Într-adevăr, faptul că ne prezentam pentru a doua oară înaintea lor, că ne înfăţişam într-o atitudine aproape smerită, că nu publicasem pur şi simplu în Monitor decretul de dizolvare – dedese curaj majorităţilor şi le-a făcut să spere că Regele nu ne acordase dizolvarea.
Ca să-mi bat joc de ei, răspundeam în doi peri deputaţilor care veneau să mă întrebe la ureche, şi oamenii mă părăseau nedumeriţi…
Discuţia declaraţiei Guvernului a început omeneşte, dar repede oratorii Federaţiei au ridicat diapazonul şi s-au aruncat unul după altul asupra Guvernului sub ocrotirea binevoitoare a domnului prezident al Adunării.
Caraghioşi în fond, dar violenţi în formă, n-au omis să supună pe Averescu la nicio umilire.
Generalul, nemişcat, ca de piatră, asculta fără să facă o observaţie…
Poliţia Adunării ar fi trebuit să o facă Iorga care prezida, dar Iorga bea lapte şi era încântat de umilirea lui Averescu.
Nu-i ierta demiterea regimului.
Nu-i păsa de demiterea Ministerului Vaida pentru care n-avea şi dânsul decât dispreţ – dar nu se consola de demiterea regimului fără să se fi încercat încă o formaţiune ministerială sub preşedinţia sa.
El socotea Parlamentul fără vină, fiindcă îl prezida el, şi socotea că vechiul sistem de dizolvări şi de alegeri determinate de schimbările de prim-miniştri nu mai era compatibil cu noul rost al vremurilor.
Nu era el gata să formeze Guvernul pe care-l dorea ţara fără să dizolve Parlamentul?
Iorga uita un singur lucru şi anume că nu era vorba de o criză politică obişnuită.
Era vorba să fie salvată ţara de pericolul comunist şi era vorba să se dea satisfacţie întregii suflări româneşti care vrea şi cerea pe Averescu, şi nu pe altul.
Numai o popularitate ca a lui Averescu putea înfrunta şi învinge curentul roşu pornit de dincolo de Nistru.
Dar pentru Iorga totul se reducea întotdeauna la măgulirea sau la jignirea personalităţii sale…
Pe când Averescu înghiţea înjurături în incinta Ateneului, eu mă plimbam într-o sală de alături şi înghiţeam noduri.
Venisem la Ateneu cu Averescu şi-l întrebasem pe drum dacă avea dizolvarea în buzunar, întrebare la care generalul a răspuns afirmativ.
Pe când îmi muşcam frâul în culise şi mă miram de ce primul ministru nu curma scârbosul spectacol, mi-a venit în gând că n-avea dizolvare şi că mă minţise – şi era să-mi vină rău!
Nu m-ar fi minţit pentru prima oară!
Ştia că pentru nimic în lume nu l-aş fi lăsat să facă Guvernul fără dizolvare, şi cum nu ţinea decât să ajungă din nou prim-ministru fie şi pentru zece zile, mă minţise, da, mă minţise – ca să scape de opunerea mea!
Simţeam că înnebunesc! Ne făcusem de râs! În acel moment a apărut şi Averescu cu cuvintele :
– Te rog, du-te pe banca ministerială până mă întorc. Mă duc să-mi semneze Regele dizolvarea – nu mai merge!
– Cum, nu o ai?
– Ba o am în buzunar, dar nu e semnată. M-a rugat Regele să încerc, dar dacă nu va merge, o semnează numaidecât…
Şi a plecat…
Am intrat în incintă în mijlocul vociferărilor, şi am izbutit să le ascult fără să spun o vorbă.
Miniştrii, agitaţi şi ei de gânduri asemănătoare cu ale mele, se înfăţişau ca nişte capete de morţi…
În fine, după o destul de lungă aşteptare, care mi-a părut mie nesfârşită, a apărut Averescu cu surâsul pe buze…
M-am uitat la el şi mi-a venit inima la loc!
După câteva minute, decretul de dizolvare a fost citit, în ţipetele şi în urletele deputaţilor Federaţiei pe care părea că succesele noastre din februarie nu-i descurajaseră.
Iorga şi-a pus căciula pe cap, şi în mijlocul vacarmului ne-a tras o înjurătură, pe care cei din sală n-au auzit-o, dar pe care am auzit-o eu lămurit…
Săracul îşi vărsa focul!
Trebuia să mai aştepte unsprezece ani ca să ajungă în fine prim-ministru şi să se cureţe definitiv!”.
Vasile Bianu:
„27 Mart 1920. Generalul Averescu, neobţinând concursul întreg al Parlamentului în şedinţa de eri, preşedintele consiliului de miniştri a cetit decretul regal prin care se disolvă Corpurile legiuitoare, iar alegerile nouă se vor face pentru Adunarea Deputaţilor în zilele de 25, 26 şi 27 Maiu a.c., pentru Senat la 30 şi 31 Mai, iar pentru Universitate la 1 iunie. Noile corpuri legiuitoare sunt convocate în ziua de 10 Iunie 1920”.
