Cum a fost posibil dezastrul de pe front al Armatei Roșii în prima parte al celui de-al Doilea Război Mondial?
Ca urmare a dezastrului care s-a abătut asupra trupelor sovietice la Vyazma și Bryansk, Wehrmachtul a reușit să pătrundă spre o capitală sovietică practic lipsită de apărare.
Germanii plănuiau să înceapă înaintarea pe scară largă asupra Moscovei, cunoscută sub numele de „Operațiunea Taifun”, de pe poziții de plecare situate la 350-600 km de oraș. Acolo au concentrat un grup de 1,8 milioane de oameni, ceea ce reprezenta puțin sub jumătate din forțele lor de pe frontul de est.
Trei dintre cele patru grupuri Panzer (1.700 de tancuri și tunuri autopropulsate) au fost desfășurate în zona de luptă. Sprijinul aerian a fost asigurat de Flota a 2-a aeriană, care avea la dispoziție aproape 1.400 de avioane.
Între Wehrmacht și Moscova se aflau trupe de pe fronturile de Vest, de Rezervă și Briansk, totalizând aproximativ 1,2 milioane de oameni. Acestea dispuneau de aproximativ o mie de tancuri și tunuri autopropulsate, precum și de 1.370 de avioane, dintre care majoritatea erau însă modele învechite.
Trupele sovietice trebuiau să acopere o fâșie de teritoriu lungă de 600 km
Acestea au făcut pregătiri intense pentru a respinge ofensiva, dar nu au avut timp să stabilească linii de apărare solide înainte de începerea „Operațiunii Taifun”. În plus, formațiunile militare fuseseră serios afectate în dificila bătălie de la Smolensk și se confruntau cu o lipsă acută de personal și de arme.
La 30 septembrie, Grupul 2 Panzer al generalului Heinz Guderian a trecut la ofensivă împotriva pozițiilor Frontului Briansk. Pe 2 octombrie, forțele principale ale Grupului de Armate Centru au atacat în forță fronturile de Vest și de Rezervă.
Contrar așteptărilor comandamentului sovietic, Wehrmachtul nu a început să avanseze de-a lungul unei linii care urma autostrada Minsk-Moscova prin Vyazma, care era cea mai scurtă distanță până la capitala sovietică și unde fuseseră instalate cele mai solide apărări. După ce au efectuat o recunoaștere atentă, germanii au aplicat mai multe lovituri puternice la granițele dintre armatele sovietice, inclusiv în sectoarele considerate grele pentru blindate.
Având un sprijin aerian eficient și superioritate în ceea ce privește efectivele și tancurile, grupurile de atac germane au reușit să străpungă cu succes apărarea sovietică și au început rapid să își intensifice ofensiva. Au respins cu succes contraatacurile slab organizate ale Armatei Roșii, amenințând să ajungă în spatele trupelor de pe toate cele trei fronturi.
„Inamicul continuă peste tot să dețină sectoare independente, ca urmare se întrevede o încercuire profundă a acestor grupuri inamice”, a notat în jurnalul său Franz Halder, șeful Statului Major General al Înaltului Comandament al Armatei germane.
Comandanții sovietici nu și-au dat seama imediat de amploarea dezastrului care se apropia
De exemplu, ordinele emise de comandantul Armatei a 19-a, generalul Mihail Lukin, includeau o frază în care se menționa faptul că grupuri de soldați se infiltraseră în spatele trupelor sale. În realitate, armata sa era deja înconjurată de două divizii Panzer inamice cu efective complete.
Dând dovadă de o slabă coordonare între ele, forțele de pe trei fronturi nu au reușit să oprească operațiunile de încercuire. În același timp, temându-se de acuzațiile de lașitate, comandanții armatelor și fronturilor au raportat Moscovei că, în general, controlau situația.
În consecință, pentru o lungă perioadă de timp, Înaltul Comandament sovietic nu a avut o înțelegere precisă a crizei care se pregătea în zona de luptă. Abia în noaptea de 5 spre 6 octombrie, când deja se pierduse timpul, a ordonat trupelor să înceapă o retragere generală spre noi linii defensive.
În aceeași zi, Divizia 17 Panzer germană și unități ale Armatei a 2-a germane, care avansaseră una spre cealaltă, s-au unit în apropierea orașelor Briansk și Karachev, încercuind principalele forțe ale Frontului Briansk.
Vârfurile de lance ale Grupurilor 3 și 4 Panzer germane s-au întâlnit lângă Vyazma pe 7 octombrie. Forțe semnificative ale celor patru armate ale fronturilor sovietice de vest și de rezervă, precum și grupul operațional al generalului Ivan Boldin, care fusese format special pentru a elimina încercările de pătrundere ale inamicului, s-au trezit prinse în interiorul „buzunarului”.
În zilele care au urmat, trupele sovietice încercuite au făcut numeroase încercări de a ieși din capcană. În plus, rezervele lor de muniție, combustibil și hrană se micșorau rapid, în timp ce asaltul german nu făcea decât să crească.
În primele etape, divizii întregi au încercat să lupte pentru a ieși din „buzunare”, pierzând uneori până la 90 la sută din efectivele lor. Ulterior, doar grupuri mici și militari individuali au încercat să fugă în propria tabără.
Este imposibil de numărat cu exactitate pierderile suferite de Armata Roșie în „buzunare” la începutul lui octombrie 1941. Sute de mii de militari au murit, au fost dați dispăruți în misiune sau au fost luați prizonieri. Formațiuni militare întregi au încetat pur și simplu să mai existe.
Distrugerea unei grupări militare atât de mari a creat o breșă gigantică în dispozitivul defensiv sovietic și a deschis efectiv calea germanilor către Moscova.
