Critica maioresciană a culturii române
O singură întrebare se poate pune atunci când analizăm notoriul articol: ce a vrut să spună autorul? Și, într-adevăr, ce a vrut să spună Maiorescu prin: ,,este mai bine să nu facem o școala deloc decât să facem o școală rea”, sau, cu privire la atitudinea mimetică a tinerilor românii, ”fața cu această direcție a publicului român, noi nu putem crede că adevăratul mobil care l-a îndemnat spre cultura occidentală să fi fost o prețuire inteligentă a acestei culturi”, sau, încă și mai dur: ,,…avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune.
Dar în realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundamnet, stafii fară trup, iluzii fară adevăr…”
Oare a vrut Maiorescu să înlăture valorile occidentale sau a vrut să atragă atenția asupra unei stări de lucruri îngrijorătoare pentru evoluția culturii românești? ,,Critica generală” a lui Maiorescu e, ce-i drept, extrem de virulentă, combătând tot ce se putea combate, atacând în toate direcțiile. Că acesta a fost scopul lui Maiorescu, o reexaminare, o reinterpretare, o reevaluare a trectului și, în aceeași măsură, o pedantă și responsabilă angajare în prezent, se poate întelege din același problematic articol și din completarea lui printr-un alt articol, din 1872, intitulat:
,,Direcția nouă în poezia și proza română”, unde Maiorescu constată că ,,de la sine nu se îndreptează nimic”, și că „tot ce este astăzi formă goală în mișcarea noastră publica trebuie prefăcut într-o realitate simțită, și fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața din afară a statelor europene, trebuie să ne înălțăm poporul nostru din toate puterile până la înțelegea acelui grad șî a unei organizări politice potrivită pentru el”.
Nu o renunțare la forme, ci o umplere a lor voia Maiorescu. Nu o istorie radical modificat, dar o istorie altfel înțeleasă. Nu un alt prezent, ci un prezent în care primatul adevărului să fie aria în care se dezvoltă cultura română.
