Articole online

Noua Istorie

Noua Istorie

Şcoala de la Annales a aplicat propriei istorii propriile metode, este o şcoală de lungă durată care se revendică de la continuitate, de la permanenţe care unesc într-o singură mişcare toate transformările de la Lucien Febvre, Marc Bloch şi Fernand Braudel până la Pierre Nora.

Noua Istorie

Şcoala de la Annales s-a vrut insesizabilă şi improprie oricăror definiţii plutind într-o aparentă nebuloasă, lipsa definiţiilor s-a dovedit a fi un imperativ strategic prin care a reuşit să îşi păstreze puterea pe durată lungă. După ce principalele principii metodologice impuse de generaţia părinţilor de la Annales fuseseră experimentate, după ce a doua generaţie a şcolii reprezentată cu strălucire de Braudel rafinase conceptele şi inventase altele noi, se părea că cea de-a treia generaţie îşi impunea şi ea direcţiile şi metodele privilegiate.

În lucrarea Faire de l’histoire coordonată de J.Le Goff şi Pierre Nora publicată în 1978 în formula unui dicţionar se prezentau noile probleme, metode şi transformări din scrierea istoriei.. J. Le Goff vorbea în această carte despre trei direcţii de care istoricii ar trebui să ţină seamă. 

Promovarea unei noi erudiţii ceea ce însemna înnoirea în tehnicile şi metodele de lucru

O nouă erudiţie trebuia susţinută printr-o nouă concepţie asupra documentului. Analiza documentului însemna un nou tip de critică în care să nu se omită contextul în care a fost produs  şi tipul producătorului. Maniera de analiză era cea pe care M.Foucault o definise în lucrarea Archéologie du savoire publicată în 1969. Noua erudiţie însemna şi o redefinire a conceptului de timpi istorici, concept opus celui de timp unic şi liniar. Modelul era cel al timpilor sociali propus de Georges Gurvith în lucrarea La Multiplicité des temps sociaux publicată în 1958. Noua cronologie ştiinţifică urma să dateze fenomenele istorice în sensul duratei şi eficacităţii în istorie şi mai puţin în funcţie de data strictă a producerii. Noua erudiţie mai însemna şi o rafinare a metodelor comparatiste care să permită să se compare numai ceea ce este comparabil şi să se evite definiţiile mult prea vaste care să pună sub acelaşi semn realităţi mult prea largi.

Evoluţia către o istorie totală. Această tendinţă urma să conducă spre privilegierea domeniului mentalităţilor, imaginarului şi istoriei culturii considerate a fi capabile de a realiza visul Şcolii Annales de a dezvolta o istorie globală. 

Multiplicarea analizelor viza privilegierea interdisciplinarităţii, deschiderea istoriei către metodele din alte ştiinţe umane şi sociale fără însă a pierde statutul de ştiinţă coordonatoare. În relaţia cu celelalte ştiinţe trei direcţii păreau a fi privilegiate: interesul pentru psihanaliză, întâlnirea cu matematica şi încercarea de a construi o istorie a omului total, cu corpul său, cu fiziologia sa, prin accentuarea legăturilor cu ştiinţele vieţii. 

Noua Istorie a reuşit să reunească în jurul său celelalte ştiinţe umane şi chiar s-a afirmat că va plăti preţul acestei deschideri către interdisciplinaritate printr-o disoluţie a propriilor metode. Ea a promovat o istorie totală într-o lume în care specializarea se accentua, a încercat să prezinte istoria ca dialectică între o structură logică abstractă şi realul (o mişcare de la structură la conjunctură şi invers) şi o deschidere spre domenii încă neabordate. Toate aceste forţări ale graniţelor unei discipline cu reguli metodologice considerate stabilite în secole de practică a dus la postularea unei crize a istoriei începând de la finele anilor ’80 ai secolului al XX-lea.

 

Registration

Aici iti poti reseta parola