În Vinerea Paştilor, cu intenţie diabolică s-a încercat un atentat moral şi sanitar asupra noastră. Mâncarea era cu multă carne, castroanele pline cu vârf.
Până atunci ni se servise zeamă de murături sau fasole, invizibile într-o apă leşioasă în care turtoiul, un bolovan de mălai ars, nu se înmuia. Am răsturnat mâncarea în tinete, deşi ispita n-a fost uşor de învins.
Cei ce au mâncat au vomat sau au făcut ocluzii intestinale. Cu greutate, gardienii i-au dus la infirmerie; prin clisme cu sare amară şi alte metode de provocat voma au putut fi salvaţi.
Noaptea spre sâmbătă eram încă sub tensiune nervoasă. Din celula lui Sile şi Luca se auzeau ţipete, înjurături şi buşituri; răsuna Zarea.
Ce se întâmplase?
Am aflat din gura lui Luca după 23 August 1944. Presupunând că tragedia Răstignirii Domnului Iisus pentru păcatele lumii ar putea provoca în sufletul lui Sile recunoaşterea greşelii şi pocăinţa sinceră, a făcut referiri la cazurile fiecăruia.
Reacţia lui Sile a fost contrară aşteptărilor lui.
Nu numai că-şi nega vinovăţia, dar îi acuza pe părinţi de obscurantism şi îi condamna, acuzând justiţia, societatea şi pe Dumnezeu. încercând să corecteze lucrurile, Luca era pus în faţa unui complex de îndreptăţire megalomană, ajungându-se la insulte şi ameninţări dacă mai continua discuţia.
Greşise tactic, acuzând făţiş. Sile încercă să-1 lovească cu cuţitul, încingându-se o luptă din care gardianul abia 1-a scăpat pe Luca, rănit şi plin de sânge.
Sile a fost lăsat singur. Cele relatate de Luca în Secţia I s-au răspândit în tot Aiudul.
La începutul lui Iunie un inspector ministerial venit de la Bucureşti a trecut în revistă toate celulele Zărcii. Uşa se deschidea şi gardianul comanda: „Drepţii Raportul la domnul inspector”.
Stăteam în picioare doar sprijinindu-ne de pereţi. Inspectorul nu zicea nimic.
– Domnule inspector, ăştia sunt legionarii despre care v-am vorbit. Ticăloşi care nu merită să trăiască, trădători de ţară ce nu vor să meargă pe front, ne insulta maiorul Munteanu în spatele lui.
Din privirea inspectorului şi din felul cum dădea din cap, parcă nu era de acord. Cu Sile a vorbit şi cu ton de reproş:
– În mod special am venit aici să constat condiţia dumitale sufletească. Credeam că voi găsi un om plângându-şi păcatul groaznic.
– Destul, a ţipat Sile, nu mă mai terorizaţi cu această acuzaţie! De la arestare şi până acum sunt învinuit că mi-am ucis părinţii. Nu eu sunt vinovat. Ei sunt vinovaţi. Ei şi-au meritat soarta.
Ascultam încremeniţi. Am auzit apoi buşitura uşii şi zăvoarele închizându-se. Inspectorul îi spunea lui Munteanu:
– Să i se ia toate drepturile de care s-a bucurat până acum. Pentru un criminal ca ăsta nu trebuie nici o clemenţă. Să-1 bagi în lanţuri şi să-1 laşi să moară de foame în beci.
Apoi au coborât. Cu riscul de a fi prinşi, unul s-a făcut movilă şi altul s-a urcat pe spinarea lui pentru a privi printr-o crăpătură a oblonului. Inspectorul gesticula nervos şi Munteanu dădea din cap aprobativ.
După plecarea inspectorului, împotriva lui Sile nu s-a luat nici o măsură.
