Impunerea unui regim comunist supus Uniunii Sovietice, scopul Partidului Comunist din România
Regimul politic din perioada interbelică are la bază Constituţia din anul 1923, una din cele mai democratice la nivel european. Caracteristica epocii o constituia pluripartitismul, având la bază votul universal, menţinerea şi consolidarea democraţiei parlamentare, iar în arena politică se impuneau două partide principale: PNL (Partidul Naţional Liberal) şi PNŢ (Partidul Naţional Ţărănesc), aflate în competiţie pentru putere. Tot acum apar organizaţii extremiste (Legiunea Arhanghelului Mihail – devenită Garda de Fier şi Partidul Comunist).
În mai 1921, la Congresul general al Partidului Socialist, desfășurat la București, aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român (conduși de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu) profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile, au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România).
Acest Congres din 8-12 mai 1921 va fi cunoscut ca primul congres al Partidului Comunist Român. PCdR era profund atașat principiilor fundamentale ale Internaționalei a treia. Așadar, la 8 mai 1921, din transformarea Partidului Socialist a luat ființă Partidul Comunist din România, afiliat la Internaționala a III-a comunistă. Raidurile poliției și arestările au forțat abandonarea Congresului la 12 mai, la o zi după votul în favoarea afilierii la Internaționala Comunistă. În viziunea părinților întemeietori ai comunismului românesc existau toate condițiile pentru o revoluție care ar fi instaurat, după model sovietic, „dictatura muncitorimii și a țărănimii”.
Printre cei care stimulau activ crearea unei „avangarde” leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, anterior, activist socialist în România. În vara anului 1920 a avut loc al II-lea congres al Cominternului, în care Cristian Racovski, considerat specialistul Sovietelor în problemele Balcanilor, negociază cu delegația română afilierea la Comintern. Delegația socialiștilor români, condusă de către Gheorghe Cristescu și compusă din Alexandru Dobrogeanu-Gherea (fiul lui Constantin), Ion Flueraș, Eugen Rozvani, Constantin Popovici și David Fabian-Finkelstein, n-are mandat să negocieze, ci doar să se informeze.
Întors în țară, Cristescu acționează conform indicațiilor primite, îi exclude din partid pe cei neagreați de Moscova, ocupă sediile cu oamenii săi, pune mâna pe redacția ziarului „Socialistul”. Obține ca viitorul congres să se țină pe data de 8 mai 1921.
Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare.
În perioada interbelică, Partidul Comunist din România nu a reprezentat o forță pe scena politică românească. Acesta a acționat în ilegalitate, luând în primire ordine de la Moscova, care prevedeau destabilizarea statului român, destrămarea granițelor sale și impunerea unui regim comunist supus Uniunii Sovietice. În perioada interbelică, a acționat când pentru destabilizarea statului român, când pentru întărirea sa, în funcție de situația internațională și de directivele primite.
Partidul Comunist a urmărit stimularea conflictelor sociale pentru obținerea unor revendicări materiale de către muncitori, a desfășurat o intensă activitate în rândul breslelor, a inițiat unele manifestări politice îndreptate împotriva regimului. În același timp, Partidul Comunist a căutat să profite de acțiunile organizate de guvernanți, cum a fost Congresul breslelor din 1 mai 1939, pentru a-și lansa propriile lozinci politice.
Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924– pana in august 1944.
Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.
1924 este anul interzicerii Partidului Comunist, mai întâi printr-o ordonanță militară emisă de comandantul Corpului II de Armată staționat în Basarabia, apoi în decembrie prin Legea „Mârzescu”, ministrul liberal al Justiției.
Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor ’20 – ’50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.
