Partea germană s-a prevalat în cererea sa pentru ca procesele împotriva criminalilor germani de război să se desfăşoare în faţa Curţii Supreme de la Leipzig, pentru prima dată în temeiul dreptului internaţional.
Cu toate acestea, puţine dintre procesele instrumentate au fost considerate grave, iar sentinţele au fost uşoare.
Experienţa cu procesele eşuate de la Leipzig a întărit hotărârea aliaţilor în 1945 de a pune sub acuzare ei înşişi crimele de război naziste.
Fiecare dintre ţările aliate a numit un judecător primar şi un judecător supleant, astfel: SUA – Francis Biddle (judecător primar) şi John J. Parker (judecător supleant); Marea Britanie – Sir Geoffrey Lawrence (judecător primar şi preşedinte al Tribunalului Militar Internaţional din Nurnberg) şi Norman Birkett (judecător supleant); Franţa – Henri Donnedieu de Vabres (judecător primar) şi Robert Falco (judecător supleant); URSS – Iona T. Nikitschenko (judecător primar) şi Alexander F. Voltschkow (judecător supleant).
Totodată, ţările aliate şi-au desemnat şi procurorii şefi: Robert H. Jackson (SUA), Sir Hartley Shawcross (Marea Britanie), François de Menthon/Auguste Champetier de Ribes (din ianuarie 1946) (Franţa), Roman A. Rudenko (URSS).
Între aceştia, Robert H. Jackson a jucat un rol special, deoarece a fost profund implicat în organizarea şi proiectarea procedurilor înainte de începerea procesului.
