Generalul Diaz stă în cumpănă; armata, redusă din cauza economiilor, nu mai e de acum încolo de cât o escortă de onoare; în sud, un brigand, Zapata, jefuieşte, ucide, trece provinciile prin foc şi sabie. Ar trebui deci să reînceapă lupta atât la nord cât şi la sud…
În ziua de 25 mai 1911, bătrânul preşedinte demisionează. Îl urmează numai doi prieteni dintre aţâţia făţarnici care se prefăceau că-i sunt, pe vremea când era la putere.
La Veracruz îl aşteaptă un vapor german, cu ordinul de a-l duce la Ham burg. Se îm barcă incognito.
În aceeaşi zi, Madero intră triumfător în Mexico City.
Şi încep greşelile…
Noul preşedinte n-a luat niciodată parte la viaţa publică. N-a mai fost nici guvernator, nici ministru, şi nici deputat. Ee un novice.
A făgăduit marea cu sarea, dar nu va putea să-şi ţină cuvântul. Ba, dimpotrivă, nici nu se va încumeta să facă ceva.
Abia instalat în Palatul statului, o camarilă tiranică de rude şi prieteni se strânge în jurul lui, alcătuindu-i o aşa zisă gardă. Cine guvernează, de fapt, e fratele lui, Gustav.
Un Madero ajunge ministru de finanţe, un altul ministru de intern e. Într-un cuvânt, Mexicul devine posesiunea a o sută cincizeci de Madero!
Până aci, nimic extraordinar, la urm a urmei, consecvenţi unei vechi tradiţii, toţi preşedinţii Mexicului au procedat la fel.
Dar faptul care începe să stârnească murmure este că Madero preşedinte nu vrea să recunoască angajamentele luate de Madero aspirant la preşedinţie.
Rupe legăturile de prietenie cu Orozco care, la cinci luni după lovitura de stat avea să reînceapă în nordul ţării războaiele de guerrilă.
Rupe cu Vasquez Gomez, cel mai preţios ajutor al lui şi rupe de asemenea cu guvernul din Washington care, la drept vorbind, nu pusese nicio piedică în calea ascensiunii lui.
Armata, care-l sprijinise să do bândească puterea, e tiranizată şi hărţuită în mii de feluri. El nu ţine socoteală de drepturi, de tradiţii sau merite şi numeşte în cele mai înalte comandamente nulităţi tinere cari sim patizau cu el.
Napoleon, întrebat ce anume ar trebui ca să câştige bătăliile, a răspuns de trei o ri: „Bani”.
Ei, bine, după un an de la lovitura de stat, din şaizeci milioane de piaştri lăsaţi de Diaz, nu mai rămăsese niciun ban şi noul guvern se văzu nevoit să contracteze un împrumut.
Când preşedintele Huerta va lua puterea, în 1913, în toată visteria statului va găsi numai o sută cincizeci de mii de piaştri…
