Creșterea (și descreșterea) Imperiului Otoman: Cum s-a ajuns la Suleyman?
Kunt discută apoi problema modului în care se identificau otomanii și a denumirii statului, precum și contextul întemeierii dinastiei otomane, care în cei 622 de ani a fost sinonimă cu Imperiul. Kunt e de acord cu ideea că originea otomanilor e indisolubil legată de Bizanț și de lumea musulmană din Asia vestică. În ceea ce privește conflictul mediteraneean și, respectiv, politica navală otomană în Sud. Otomanii și-au extins stăpânirea pe mare prin lupte contra celorlalte state puternice, cu flote impresionante la Mediterana.
Insulă cu insulă otomanii au dat bătălii cu venețienii/genovezii/spaniolii. Studiile asupra expansiunii otomane în mările din Sud sunt încă foarte puține, comparativ cu alte cercetările asupra altor aspecte ale istoriei otomane. Cu toate acestea, Salih Özbaran, având la bază studiile anterioare, oferă o imagine a politicii otomane în Sud, indicând necesitatea cercetării în arhivele portugheze și otomane de secol XVI, care la acea dată nu se realizase decât fragmentar.
Pe de altă parte, P.M. Holt se concentrează în eseul său sultanul ca lider ideal, care urmează: cea a lui Saladin și cea a mamelucului Baybars. Intenția autorului e de a realiza o analiză comparativă, sugerând că liderul otoman a preluat mult din tradiția musulmană precedentă. Colin Imber, oarecum în prelungirea lui Holt, vorbește despre idealurile de legitimare, argumentând că otomanii, pentru a-și asigura supremația în cadrul mai larg al populațiilor turcice, au făcut apel la la textele canonice, utilizându-le în propriul lor interes: „textele islamice canonice și o viziune canonizată asupra istoriei islamice au eliminat religia populară și tradiția epică turcească ca surse de legitimare dinastică.”
Pe aceste baze va dezvolta Ebussuud Efendi ideologia sa a califului universal. Peter Burke, singurul dintre autori menționați mai sus care nu e otomanist sau specialist în istoria Orientului, tratează succint și în opinia mea destul de în afara subiectului problema conceptului de „epocă de aur” în Renaștere. De altfel, și autorul recunoaște că în Europa Occidentală s-a popularizat mult mai mult decât în Imperiul Otoman acest concept, și că în genere modul în care se raportau intelectualii din Vest la epoca de aur diferă de modul în care, mai târziu, va fi văzută epoca lui Suleyman, prin comparație.
