S-a născut la 13 februarie 1880, la Iaşi. A făcut studii liceale şi universitare (Facultatea de Litere, 1898-1899) la Iaşi; şi-a continuat pregătirea la Berlin (1899-1900) şi Leipzig (1900-1904), unde a audiat cursuri de filosofie, notează agerpres.ro.
În 1904 şi-a luat doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig cu teza „Egoism şi altruism. Motivaţia sociologică a voinţei practice”. În 1905 s-a înscris la Universitatea din Berlin, pentru a studia sociologia, dreptul şi economia politică; în perioada 1909 şi 1910 a studiat sociologia la Paris.
A fost numit profesor de istoria filosofiei antice, etică şi sociologie la Universitatea din Iaşi în 1910, unde a pus bazele învăţământului sociologic modern. La Iaşi, în 1911, a înfiinţat Seminarul de Sociologie şi Etică.
Membru al Academiei Române
În anul 1918 devine membru al Academiei Române, iar un an mai târziu înfiinţează „Asociaţia pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, transformată în 1921 în „Institutul Social Român”, un for de dezbatere, documentare, informare şi cercetare ştiinţifică pe care avea să îl conducă între 1921 şi 1939 şi 1944-1948, scrie RADOR.
De asemenea, a fondat şi condus Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1919 – 1921) şi Institutul de Științe Sociale al României (1939 – 1944), adaugă agerpres.ro.
În 1920 a fost transferat la Catedra de Sociologie, Etică, Politică şi Estetică a Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti. S-a preocupat de evoluţia învăţământului sociologic şi etic din şcolile secundare, fiind fondator al şcolii sociologice bucureştene, mai scrie RADOR.
Cercetare monografică
A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948), care ia sfârşit în contextul politic şi social specific regimului comunist. Metoda monografică, pe care şi-a bazat cercetările, presupunea abordarea simultană, multidisciplinară, a subiectului, pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domenii diferite.
Opera sa de căpătâi este „60 de sate româneşti”. A enunţat legea unităţilor sociale, susţinând că realitatea socială este rezultatul diverselor manifestări individuale – economice, spirituale, juridice şi politice, fiecare într-o proporţie şi prioritate diferită – şi al influenţelor unor factori istorici, pşihologici, biologici, cosmici.
La Radiodifuziune
În 7 ianuarie 1928 avea loc Adunarea generală de constituire a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România şi este aprobat Statutul de funcţionare, constituindu-se primul Consiliu de Administraţie al noului serviciu public.
Acesta se compune din nouă membri, şase numiţi de Guvern şi trei de acţionari. Prof. Dimitrie Gusti a fost ales membru în acest Consiliul, alături de profesorul Dragomir Hurmuzescu – preşedinte, Ion Al. Brătescu – Voineşti – vicepreşedinte şi prof. Teodor Alexianu, comandor Cezar Boerescu, prof. Ştefan Bogdan, Alexandru Mavrodi, prof. Gheron Netta şi Mihail Roşca.
În anii următori, Dimitrie Gusti avea să fie preşedinte al Consiliului (1929 – 1932) şi al Comitetului de Direcţie. În această calitate, s-a implicat direct în realizarea „Universităţii Radio” pe care a susţinut-o cu autoritatea sa intelectuală şi administrativă, aceasta urmând să devină o veritabilă tribună a marilor idei ale vremii. La 3 martie 1930, se inaugura „Universitatea populară“, devenită ulteior „Universitatea Radio” – emisiune ce transmitea cicluri de conferinţe din toate domeniile de activitate, susţinute de personalităţi ale intelectualităţii româneşti, din perioada interbelică – cu prelegerea lui Dimitrie Gusti „Menirea Radiofoniei Româneşti“.
Ministru
A fost ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor (1932, 1932-1933, 1933).
Dimitrie Gusti a reuşit, prin legea serviciului social (1939), să legifereze pentru prima oară în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială, notează agerpres.ro.
A fondat şi a condus Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1919-1921), Institutul Social-Român (1921-1939, 1944-1948), Institutul de Ştiinţe Sociale al României (1939-1944), Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (1947-1948).
Muzeul sociologic
A conceput ideea „muzeului sociologic”, pe temeiul căruia, în 1939, împreună cu Victor Ion Popa şi Henri H. Stahl, a pus bazele Muzeului Satului din Bucureşti.
A militat pentru înfiinţarea de cămine culturale la sate şi şcoli superioare ţărăneşti pe regiuni. A fondat şi a condus revistele „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” (1919-1943) şi „Sociologia Românească” (1936-1944).
A iniţiat chestionarele sociologice, făcând astfel de cercetări în comunele Goicea Mare, Comova etc.
Este autorul unui mare număr de lucrări ştiinţifice, între care: „Egoismus und Altmismus” (1904); „Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti” (1910); „Sociologia războiului” (1915); „Realitate, ştiinţă şi reformă socială. Câteva indicaţiuni asupra metodei” (1919); „Individ, societate, stat” (1923); „Cosmologia elenă” (1929); „Sociologia monografică, ştiinţă a realizării sociale” (1934); „Sociologia militans. Introducere în sociologia politică” (1935); „Cunoaşterea sociologică şi acţiunea culturală. însemnătatea lor pentru viaţa naţională şi de stat” (1936); „Temeiurile teoretice ale cercetărilor monografice” (1937); „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii” (1939); „Ştiinţa naţiunii” (2 voi, 1939); „Problema sociologiei” (1940); „Îndrumări pentru monografiile sociologice” (1940); „La Science sociologie, d’ethique et de politique” (1941); „La Science de la realite sociale” (1941); „La sociologie des unites sociales” (1943) ş.a.
A coordonat monumentala „Enciclopedia României” (4 vol., 1938-1943).
Dimitrie Gusti a murit la 30 octombrie 1955, la Bucureşti.
Crearea Muzeului Satului
Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, potrivit istoricului Muzeului Naţional al Satului din Bucureşti.
Ca şef al catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Dimitrie Gusti organizează între 1925-1935, cu specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi, statisticieni, medici) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr destul de mare de sate (Fundu Moldovei, judeţul Suceava, Nereju, judeţul Vrancea, Drăguş, judeţul Braşov, Dragomireşti, judeţul Maramureş, Clopotiva, judeţul Hunedoara, Runcu, judeţul Gorj, Ruşeţu, judeţul Buzău etc.).
„Pe baza acestor experienţe, a unei munci asidue de concepţie şi a sprijinului moral şi material al Fundaţiei Regale „Principele Carol”, din martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi o operă muzeografică de excepţie. În acest scurt interval de timp, echipele de specialişti şi studenţi (aceiaşi care participaseră la campaniile de teren), conduse de profesorii Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl, au achiziţionat din satele cercetate construcţii ţărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice) şi obiecte de interior (mobilier, ceramică, ţesături, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine”, notează site-ul Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.
În conformitate cu criteriul autenticităţii şi al respectării tradiţiilor locale de construcţie, la remontarea construcţiilor ţărăneşti în muzeu au lucrat, sub supravegherea atentă a specialiştilor meşteri aduşi din satele de provenienţă a monumentelor.
Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămână mai târziu, la 17 mai 1936.
(surse: Membrii Academiei Române – Dicţionar, 2003; https://muzeul-satului.ro/)
