Iancu Ţucărman a fost „întruchiparea perfectă a ceea ce îndeobşte numim tăria fragilităţii întrucât experienţa sa copleşitoare era mai mereu, într-un fel hipnotic, exprimată prin cuvinte simple, prin adevăr, de o forţă temeinică”, afirmă consilierul prezidenţial Andrei Muraru.
„Până să fie răpus de coronavirus, domnul Ţucărman a vorbit lumii, cu acelaşi ton calm şi tremurat, despre „duminica aceea” când, la 18 ani, a fost „demascat”, arestat şi aruncat într-un vagon de marfă al unui tren, alături de alte mii de oameni, în gara Iaşi, la finalul lui iunie 1941, spre a fi deportat.
Dintre cei îmbarcaţi în tren, la Podul Iloaiei, destinaţia finală, au mai ajuns vii doar o parte, unii cu minţile pierdute şi toţi cu trupurile năruite de sudoare şi sete.
În total, din trenul aceasta, pe traseul Iaşi-Podul Iloaiei, au fost descărcate 1.194 de cadavre după „călătoria” de zece ore. Al doilea tren (cronologic, acesta a demarat primul), care a plecat pe traseul Iaşi-Călăraşi, a generat 1.400 de morţi în patru zile”, punctează consilierul prezidenţial, într-un mesaj postat pe pagina sa de Facebook.
Andrei Muraru aminteşte că în acest masacru, cel mai mare de la debutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, planificat şi executat minuţios, între 28 şi 30 iunie 1941, de către autorităţile antonesciene cu sprijin german, au fost asasinaţi în jur de 13.000 de evrei, iar pe lângă cei din trenuri, alte mii de suflete au fost asasinate în vânătoarea de oameni din oraş sau au fost împuşcate la marginea urbei şi îngropate în gropi comune.
„Timp de 80 de ani după această tragedie, gândul că el, Iancu Ţucărman, a fost ales ca să trăiască şi să mărturisească, l-a săgetat dureros şi nu i-a dat pace, dar i-a întărit rezistenţa.
Anii i-au şters probabil multe amintiri, nu însă şi momentele „halucinante şi de groază” din zilele pogromului, pe care le reconstituia ca şi cum ar fi reluat mereu un cadru unic din filmul vieţii.
Nu a putut uita frica densă, căldura înfiorătoare din tren, „băncile” de trupuri umane din vagonul incandescent, strigătele şi mirosul greu de carne putredă”, subliniază consilierul prezidenţial în mesajul său.
Acesta citează relatarea lui Iancu Ţucărman din volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941). Prologul Holocaustului din România”, volum îngrijit de George Voicu (Iaşi: Polirom, 2006), deoarece, cunoscând faptul că „tăcerea este cel mai mare aliat al răului, mărturisirea scenei vagonului lui Iancu nu ne poate face decât să căutăm ce e drept şi să respingem ce e nedrept în orice colţ al vieţii noastre”.
„În mod obişnuit ne serbăm ziua de naştere o dată pe an. Eu mi-o serbez de două ori. O dată, în ziua în care m-am născut şi a doua oară în ziua de 30 iunie, când consider că am renăscut, ca supravieţuitor al „trenului morţii” Iaşi-Podu Iloaiei din 30 iunie 1941, tren în care am fost îmbarcaţi în vagonul meu 137 de evrei, din care am supravieţuit numai 8.
Pe jos, în vagon, era un strat de bălegar de grajd proaspăt, peste care era presărat praf de var nestins, care, în contact cu bălegarul, a degajat o căldură insuportabilă.
Micile obloane ale vagonului, care erau deschise spre interior, au fost astupate cu scânduri bătute pe dinafară de un lucrător zelos al gării; şapca de uniformă a ceferistului o am şi acum în faţa ochilor.
Din cauza căldurii de afară şi a celei degajate de bălegarul şi varul nestins din interior, toţi cei închişi în vagoane am început să ne scoatem îmbrăcămintea de pe noi, unii rămânând chiar complet goi.
