Ei considerau decesele bruște și tragice în epidemie ca exemplificări ale impermanenței (無常 mujō), care este, împreună cu suferința (苦 ku) și non-sinele (無 我 muga), una dintre cele trei mărci ale existenței conform budismului.
Japonezii medievali au cunoscut epidemii care au provocat tragedii și decese neașteptate. În eseul său Hōjōki, de exemplu, autorul și poetul din secolul al XIII-lea Kamo no Chōmei descrie în durerile și suferințele suferite de cetățenii din Kyoto, care au experimentat o serie de dezastre, cum ar fi incendii mari, vârtejuri, foamete, cutremure și ciume.
În vest, crizele care pun viața în pericol sunt adesea considerate provocări pentru credința religioasă – cum putem crede că există un zeu atotputernic și atot iubitor dacă există atât de multă durere și suferință în lume?
Aceasta este problema răului pentru credincioșii din tradiția iudeo-creștină.
Chōmei scrie, de exemplu, că decesele în mijlocul crizelor ne amintesc că suntem ființe impermanente și efemere comparabile cu minusculele bule plutitoare într-un curent continuu de apă care curge pe un râu.
Pustnici și animale de petrecere
Cum au reacționat japonezii medievali la dezastre și tragedii? Interesant este că unele dintre răspunsurile lor sunt similare cu reacțiile noastre la criza COVID-19.
Răspunsul lui Chōmei la dezastre și tragedii a fost să devină un pustnic, ceea ce este comparabil cu abordarea de autoizolare care a fost recomandată pentru pandemia globală.
Chōmei susține că cel mai bun mod de a trăi liniștit este să stați departe de orice potențial pericol și să trăiți izolat.
