În sufrageria mare din Palatul Cotroceni s-au întrunit toți miniștrii și în plus Mișu Pherekyde și C. Robescu din partea liberalilor, Nicu Filipescu, Take Ionescu, C. Olănescu și C. Cantacuzino Pașcanu din parte grupării conservatoare antantiste, Petre Carp, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman din partea conservatorilor care ar fi vrut război alături de Germania. Regele Ferdinand era întovărășit de Prințul Carol. Deși foarte emoționat, el a vorbit cu siguranța omului care a luat o hotărâre asupra căreia nu se mai putea reveni: „Am convocat aici pe mai marii țării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situația în așa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut consfătuiri cu unul din grupurile beligerante”.
Regele și-a terminat scurta cuvântare arătând că pentru a ajunge la hotărârea luată, a trecut prin dureri cumplite „pe care desigur le veți înțelege”, dar având în vedere numai interesul țării s-a învins pe el însuși și avea nestrămutata convingere că va învinge și în război.
Imediat s-a sculat petre P. Carp care a arătat necesitatea unei expuneri a guvernului. Regele i-a dat cuvântul lui Brătianu, rugând pe toți cei de față să păstreze „tăcerea preotului care primește spovedania”.
Ionel Brătianu, emoționat și el, a afirmat că „toată latinitatea este în tabăra împotriva Germaniei”, că, la început victoria părând probabilă pentru germani, România a trebuit să rămână neutră, dar șansele părând răsturnate, trebuie să luptăm împotriva Puterilor Centrale pentru a împiedica Bulgaria de a lua locul nostru în Orient.
În sistemul de la 1884 România era aliată cu Italia contra Rusiei, dar azi Italia e alături de Rusia… Primul-ministru și-ar fi încheiat cuvântarea cu următoarea propoziție: „Eu m-am angajat definitiv”.
Take Ionescu a vorbit după Brătianu, sprijinind teza regelui, iar Marghiloman a declarat că „lucrurile fiind hotărâte” nu mai poate da nicio povață. Totuși el pune Regelui un fel de respectuoasă întrebare: „Chiar dacă șansele ar fi din partea Aliaților, este oare în interesul României să ajute la instalarea rușilor la strâmtori? Din mijlocul secolului al XVII-lea Rusia luptă ca să iasă la marea caldă, astăzi acesta e singurul lor țel. Rog pe Rege să se gândească că dacă Rusia vine la Constantinopol, România este drumul care leagă Rusia cu strâmtorile. Chiar dacă n-ar cuteza Rusia să anexeze România, instalarea la strâmtori a marelui nostru inamic este moartea economică a țării”.
Carp a spus: „Mă voi ruga de Dumnezeu ca armata română să fie bătută”. Regele a tresărit, roșu la față, dar foarte stăpân pe el, a zis: „Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă ultimele dumneavoastră cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevăratelor dumneavoastră simțăminte. Îmi închipui că au izvorât în focul discuțiunii dintr-un moment de necugetată mânie”.
„Ba nu, deloc”, a răspuns Carp.
„Ba da, domnule Carp, ba da”, a insistat Regele părintește.
„Voi trimite la moarte pe cei trei fii ai mei, dar moartea țării mele n-o vreau”, a încheiat Carp.
Carp s-a retras la Țibănești, iar fii săi, cum îi fusese cuvântul, au plecat pe front. Trei dintre ei, deoarece fiul cel mare era în diplomație. Locotenentul Petre Carp a murit în tranșee la Maghiaruș, lovit în inimă de un glonț. Avea 29 de ani.
Sursa: C. Gane, P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării
