Conceptul de geografie istorică și rolul Mării Negre la G.I. Brătianu
Acest nou curent în istoriografia românească a apărut pe la 1930, un an mai târziu acești intelectuali începând să editeze Revista istorică română. Fiul lui I.C. Brătianu și-a obținut licența în drept la Iași, iar la Paris pe cea în litere. Tot la Paris, în 1929, își obține doctoratul în filosofie. În 1924 ocupă catedra de istorie universală la Iași. A activat și la București ca profesor, precum și ca director al Institutului de istorie universală, între 1940-1947. Ca politician, printre altele, a pactizat cu Garda de Fier în 1937, în 1941 susținând intrarea României în război alături de Germania Nazistă, mai târziu pronunțându-se pentru răsturnarea lui Antonescu.
Urmând exemplele oferite de înaintașii săi, Brătianu acordă o importanță mare mărilor sau oceanelor, cu ajutorul cărora, în lipsa unor date cronologice clare, se poate împărți istoria în etape pe baze cadrului geografic oferit de o mare sau un ocean. Antichitatea și Evul Mediu, cel puțin în spațiul european și cel din Orientul Apropiat, sunt strânse legate de istoria Mediteranei, centrul mai multor civilizații. Marile descoperire au determinat deplasarea interesului dinspre Mediterana spre Atlantic. Din secolul XVIII se afirmă supremația porturilor olandeze, engleze, flamande. O înflorire cunosc și porturile franceze, în secolul XIX porturile americane și Hamburgul german ocupând primele poziții. Alături de Atlantic, oceanul Pacific concentrează marile rivalități comerciale între puteri. Problema pontică, ne spune Brătianu, e t complexă pentru că, deși aproape închisă, Marea Neagră, datorită fluviilor care se varsă în ea și a drumurilor comerciale continentale ce ajung la porturile ei își merită renumele de placă turnantă a schimburilor comerciale internaționale.
Geografia istorică se ocupă cu studierea evoluției dintre diferitele comunități umane și spațiul geografic, dar și cu explicarea rezultatului generat de această interacțiune
În ceea ce privește istoria disciplinei, până în anii ‘60 ai secolului trecut geografia istorică a fost confundată adesea cu istoria geografiei. În istoriografia europeană, rolul geografiei istorice a fost de a analiza cum au influențat factorii geografici istoria diferitelor societăți și civilizații. Ceea ce-l deosebește pe Gheorghe Brătianu de ceilalți istorici interbelici români tocmai simbioza pe care reușește să o realizeze între tradiția istoriografică românească și noile tendințe reprezentate de Școala de la Annales, de altfel Brătianu purtând o corespondență activă cu unul dintre cei doi părinți ai mișcării, Marc Bloch. Fernand Braudel a fost și el preocupat de rolul mărilor ca factori ce reunesc civilizații, societăți și culturi. În celebra sa lucrare Mediterana și lumea mediteraneeană în epoca lui Filip al II-lea descrie mișcările și evoluțiile diferitelor societăți mediteraneene, destinul economic și social al acestui complex de mări care este Marea Mediterană. Tot în această lucrare, Braudel creează teoria timpilor istorici, adică exact ceea ce face lucrarea să fie cu adevărat revoluționară.
În ceea ce privește rolul Mării Negre ca zonă de tranziție între lumea mediteraneeană și cea eurasiatică, trebui spus că bazinul Mării Negre a fost dintotdeauna o zonă în care mai multe influențe au conturat zona. Drumul mătăsii e legat de Marea Neagră, practicat din Antichitate până-n secolul XIV. Aceasta nu este singura cale de comunicație cu Asia Centrală, cea de-a doua, mai puțin practicată în Antichitate, legând același litoral de Golful Persic și de Siria. Desigur, mai există și alte drumuri, precum cel care se leagă de cursul Dunării, legând Europa Centrală de Orient. Aceste drumuri sunt parcurse pe uscat, până n secolul XIX călătorii orientali preferând să evite drumurile maritime pentru a ajunge din Europa în Asia.
